Factori care moduleaza raspunsul imunitar

Dr. Farm. Dumitru Hurduc

Toxicologia experimentala se diversifica si se dezvolta necontenit datorita, mai ales, posibilitatilor crescande ale laboratoarelor de cercetare, sub aspectul investigatiilor stiintifice. Se intreprind studii de potential teratogen, cancerigen, mutagen, sau studii ale efectelor secundare ale medicamentelor, generate, in special, de o noua pozitie de apreciere a stabilitatii moleculei active biologic. Cu referire la stabilirea structurilor chimice cu actiune terapeutica se urmaresc procesele de inductie si de mezomerie generate de factori greu de controlat.

Stabilirea dozelor toxice la om, prin translocarea rezultatelor obtinute pe animale, mi se pare cu totul aproximativa si tocmai de aceea toxicologia experimentala capata un interes din ce in ce mai mare si mai hotarator. O latura deosebit de importanta a toxicologiei experimentale este, dupa parerea unanima, imunotoxicologia, care avanseaza constanta in vederea intelegerii mai aprofundate a fenomenelor imunopatologice, datorita mai ales punerii la punct a noilor metode pentru modularea raspunsului imunitar. Se impun cercetarea si prevenirea, cu mijloace adecvate, a eventualelor efecte nocive asupra sistemului imunitar folosindu-se medicamente in ratiunea proprietatilor imunofarmacologice.

Patrunzand din ce in ce mai adanc in intimitatea materiei, se constata faptul ca unele medicamente exercita efecte cu potential nefast si de aceea s-au nascut noi concepte ca de exemplu: conceptul farmacotoxic, imunotoxic etc. Sistemul imunitar are un ansamblu functional extrem de complex, creat sa lupte impotriva tuturor formelor de agresiune, ce pot invada organismul. Acest sistem are capacitatea de a discerne ceea ce ne apartine de ceea ce este strain organismului nostru, distrugandu-l pe acesta din urma. Raspunsul imun trebuie privit ca rezultatul complex si dinamic al unor influente foarte diferite, iar simplificarea acestor concepte este greu de realizat.

In general, efectele imunotoxice ale medicamentelor se pot grupa in doua clase distincte: imunosupresive si imunostimulente.
Consecintele efectului imunosupresiv pot fi grupate in trei mari categorii:
a) diminuarea rezistentei organismului datorita agresiunilor microbiene;
b) cresterea riscului cancerigen;
c) facilitatea aparitiei bolilor autoimune.
Referitor la grupa a), invadarea organismului de catre microorga-nisme duce de obicei la scaderea rezistentei, pusa in evidenta prin urmarirea si observarea subiectilor purtatori ai unui deficit imunitar. Infectiile si suprainfectiile apar ca o consecinta a corticoterapiei de lunga durata, a chimioterapiei anticanceroase sau a tratamentelor imunosupresive. Cu referire la grupa b), se stie ca sistemul imunitar participa intens la lupta organismului impotriva dezvoltarii maladiei canceroase, recunoscand celulele canceroase ca straine organismului si lupta pentru distrugerea lor dupa asa-zisa teorie a imunosuprave-gherii cancerului.
Deja se cunoaste o anumita relatie intre puterea cancerigena si activitatea imunosupresiva. In cazul folosirii intense a chimiote-rapiilor anticanceroase s-a constatat la unii subiecti aparitia unui al doilea tip de cancer, fara legatura cu primul. Este vorba, in esenta, de homeopatii maligne (leucemii acute). Majoritatea medicamentelor anticanceroase sunt antidepresoare puternice. Astazi se stie, cu oarecare precizie, ca frecventa hemopatiilor maligne si a tumorilor solide este statistic crescuta la subiectii supusi unui tratament indelungat pentru afectiunile reumatismale cronice (poliartrite reumatismale) sau ca urmare a transplantului renal.

In ceea ce priveste grupa c), adica facilitarea bolilor auto-imune, este legata de o serie de maladii in care mecanismul autoimun pare sa joace un rol patogenic, cum este cazul lupusului eritematos sau al miasteniei. Este de neinteles de ce sistemul imunitar fabrica auto-anticorpi dirijati impotriva unor constituenti ai propriului organism. Literatura de specialitate sustine ca, in acest caz, este vorba de o anomalie la nivelul precursorilor medulari ai celulelor imuno-competente sau de o dereglare a interactiilor intre diferite subpopulatii ale celulelor imuno-competente. O alta supo-zitie, mai consistenta, a aparitiei bolilor autoimune ar fi ca unele medicamente sunt capabile sa faciliteze survenirea acestor pa-tologii. Totusi, este hazardat sa se faca o legatura indiscutabila intre proprietatile imunotoxice ale unor medicamente si patologia auto-imuna; nu ramane decat faptul ca facilitatea unei astfel de patologii este urmarea riscului potential indus de catre medicamente sau toxice, capabile de a altera raspunsul imunitar.

Consecinta efectului imunostimulent
Utilizarea medicamentelor imunostimulente este asociata de efecte indezirabile necercetate bine. Nu sunt deloc rare cazurile cand la unii bolnavi tratati cu medicamente imunostimulente apar efecte nedorite care se reduc, in final, prin exacerbarea, uneori tranzitorie, a maladiilor subadiacente (este cazul puseurilor de psoriazis).

Imunosupresia
In acest caz este vorba de o consecinta nefasta, aparent paradoxala, atunci cand se utilizeaza medicamente imunostimulente. De asemenea, se stie deja ca medicamentele puternic supresive pot conduce, in anumite conditii de doza sau de modul de administrare, la efecte imunostimulente.

Interactiuni
medicamentoase
Aproape toate imunostimulentele sunt capabile de a inhiba biotransformarea hepatica a medicamentelor singure sau in asociatie cu alte medicamente. Aceasta inhibitie care intereseaza in mod special sistemul citocromic P450, placa turnanta a biotransformarii hepatice, poate conduce la acumulari relative ale medicamentului asociat, cu urmare imediata a unui tablou de supradozaj. In momentul de fata, cunostintele in acest domeniu explica aparitia unei inhibitii enzimatice, ca o consecinta indezirabila a folosirii imunostimulentelor.

Reactii de hipersensibilitate
Majoritatea medicamentelor imunostimulente provoaca manifestari de hipersensibilitate cu asocieri de frisoane, febra si stare de rau. In acest caz, este vorba, probabil, de o reactie pirogena, legata de prezenta impuritatilor in sanul preparatului de origine naturala (de exemplu, interferonul) sau legat de activitatea macrofagelor, care elibereaza substante pirogene. Din punct de vedere teoretic se poate pune intrebarea daca imunostimulatia nu este susceptibila de a provoca accidente alergice, indiferent de originea medicamentului. Consecinta potentiala a efectului imunotoxic priveste in primul rand medicamentele, dar ea poate fi pusa pe seama toxicelor industriale, pesticidelor, cosmeticelor, aditivilor alimentari sau poluantilor atmosferici. In momentul de fata, nu sunt sau sunt slabe reglemen-tari nationale si internationale, in materie de imunotoxicologie, deoarece aceasta disciplina este de data relativ recenta pentru a dispune de modele standardizate.

Antibioticele
Majoritatea antibioticelor testate, cu exceptia penicilinelor si a cefalosporinelor din prima gene-ratie, detin proprietati imunotoxice, in sensul ca pot deprima mai mult sau mai putin apararea nonspeci-fica a organismului. In general, majoritatea antibioticelor deprima imunitatea celulara si/sau productia de anticorpi.

Antiepilepticele
10% dintre bolnavii epileptici tratati cu derivati de hidantoina sunt purtatori ai unui deficit important de imunoglobulina A. Aceasta constatare trebuie sa fie legata de incidenta cresterii infectiilor microbiene. Medicamentele antiparazitare, neurolepticele, derivatii fenotiazinei, unele hipotensive manifesta imunotoxicitati notabile. Lista substantelor chimice a caror toxicitate asupra sistemului imunitar creste mereu cuprinde, printre altele: metalele grele, pesticidele, stupefiantele, aditivii alimentari etc. Ca o concluzie, se poate afirma ca moleculele care se deosebesc prin structura chimica, origine, activitate biologica, mod de utilizare sunt susceptibile de a alerta semnificativ raspunsul imunitar. Iata de ce medicamentul trebuie sa fie manipulat numai de personal specializat si autorizat in acest domeniu, adica de catre farmacist.