Sinucidere

Act prin care un individ isi provoaca propria moarte.
Sinuciderea este un fenomen complex, ce depaseste cadrul psihiatric la care este redus frecvent, in masura in care se pune problema libertatii omului si a optiunilor sale (inclusiv cea de a muri). Sinuciderea, cea de a patra cauza de mortalitate generala, a doua cauza de mortalitate la adolescenti (dupa accidentele de circulatie), ramane o problema sociala grava, ale carei mecanisme si granite sunt adesea foarte dificil de deslusit.

La adolescent – sinuciderea este adesea precedata de o lunga perioada de pregatire silentioasa, dar actul in sine este impulsiv si, din acest motiv, exista un risc de esec mai mult sau mai putin constient.

In psihopatologie – se stabileste o gradare intre ideea de moarte (imprecisa si scurta, proprie crizelor de "plictis"), ideea de sinucidere (cu o reprezentare concreta a actului) si tentativa de sinucidere, corespunzand unei forme extreme de intoarcere agresiva impotriva propriei persoane. Sinuciderea constituie complicatia majora a psihozelor, depresiunilor, schizofreniei, bufeurilor delirante, delirelor cronice si, mai ales, melancoliei. Trebuie, de asemenea, intervenit in epilepsie, alcoolism si in anumite cazuri de raptus (criza violenta de anxietate, insotita de o pierdere a controlului de sine). Evocarea ideilor de sinucidere, in general fara urmari, impestriteaza frecvent depresiunile zise minore (nevrotice sau reactionale). Totusi, chiar atunci cand ideile de sinucidere imbraca forma unui santaj afectiv (la isteric indeosebi), nu trebuie niciodata subestimate. De altfel, o tendinta distructiva latenta poate sa se traduca printr-un comportament care pune in pericol viata subiectului: cautarea inconstienta a riscului (sport, conducerea automobilului), alcoolism, toxicomanie, care sunt tot atatea metode de "a cocheta cu moartea". Dar mai exista numeroase cazuri de sinucidere fara origine psihopatologica evidenta, ca de exemplu cu ocazia unei catastrofe colective (invazie, razboi, calamitate naturala), falimentul unui ideal. O amenintare de dezonoare, o boala incurabila etc.
Diagnostic si prevenire – In fata unei eventuale sinucideri, medicul va trebui sa precizeze diagnosticul si sa evalueze semnele de alarma, impunand spitalizarea: insomnie rebela, autoacuzare, absenta sperantei de vindecare, anxietate severa cu repliere in sine sau impulsivitate excesiva. In majoritatea cazurilor, tentativa de sinucidere reprezinta un mesaj dat anturajului, o ultima incercare de afirmare de sine si de actiune asupra lumii, atunci cand toate posibilitatile de adaptare par epuizate. In mod paradoxal, dorinta de a muri ascunde atunci o dorinta de a trai, pe care trebuie sa stii sa o intelegi si sa o consolidezi fara moralism, nici cu un psihiatrism abuziv. Orice tentativa de sinucidere este grava si trebuie sa impuna o reflexie sociala si psihiatrica, destinata sa evalueze posibilitatile de prevenire, de insotire terapeutica a subiectului si a anturajului sau. De fapt, numarul de sinucideri reusite dupa una sau doua tentative nereusite este mare. Fara a exagera supravegherea acestor subiecti, trebuie sa se stie cum sa se anticipeze motivele sau circumstantele favorizante, fie ca ele sunt de ordin social, terapeutic sau familial. Aprecierea regulata a calitatii relatiei, a schimbarilor minime de comportament sau vizitarea amicala raman cele mai eficace mijloace de prevenire.