ADINA PĂUN: „Deși au pregătire universitară, în România nu există un cadru legal pentru ca moașele să își poată exercita profesia”

Deși moașele urmează o pregătire universitară de patru ani și pot prelua în observație fără probleme femeile cu sarcini normale, statul român nu le oferă un cadru legal pentru a profesa. În spitale nu se deschid posturi pentru moașe și astfel acestea ies de pe băncile facultății și ajung să se reorienteze profesional. Iar pierderea cea mai mare este pentru sistemul de sănătate românesc. Am stat de vorbă cu Adina Păun, vicepreședinte al Asociației Moașelor Independente, despre această situație și despre eforturile pe care moașele le fac pentru a se integra într-un sistem care, în loc să le folosească, le pune piedici.

GALENUS: Să vorbim puțin despre ceea ce înseamnă meseria de moașă…

Deși meseria de moașă este una dintre cele mai vechi meserii, este și foarte exotică la ora actuală. De fiecare dată când spun că sunt moașă, lumea se gândește la imaginea moașei de pe vremuri. Dar în momentul acesta, moașele, prin bunăvoința Uniunii Europene, sunt persoane care au strict pregătire universitară. Noi facem 4 ani de facultate de medicină ca să ajungem moașe, nu există altă formă de învățământ la ora actuală care să te facă moașă. Și tot prin directivele UE, noi putem să facem tot ceea ce ține de sănătatea obstetricală și ginecologică a femeii de vârstă fertilă. Adică putem să ne ocupăm de contracepție, de depistarea și urmărirea sarcinilor aflate în normalitate, de nașterea naturală, de alăptare, de consiliere post-partum a mamei, putem să implementăm programe de screening în aria ginecologică, cancer de sân, cancer de col etc.

În 2006, UE a spus că România trebuie să aibă moașe. De ce însă nu mai avem noi moașe? Pentru că, după decretul celebru al lui Ceaușescu, fiindcă moașele făceau avorturi, au fost ușor, ușor scoase din sistem și a fost practic desființată meseria de moașă, iar moașele existente au fost transformate în asistente de obstetrică-ginecologie.

G: Care este diferența dintre o moașă și o asistentă de obstetrică-ginecologie?

Practic, profesia de moașă este autonomă. Se ocupă de toate lucrurile despre care am vorbit, atâta vreme cât ele se află în zona de normalitate. Obstetricianul, pe de altă parte, se ocupă de patologie. Dacă sarcina iese din normalitate, eu, ca moașă, nu mă mai pot ocupa de ea. Eu trebuie să știu să identific problema, dar nu o tratez, o redirecționez către medicul specialist. Asistenta de obstetrică-ginecologie nu are autonomie, ea este asistenta doctorului și implementează ordinul medical. Conform legislației europene, moașa este autonomă. Scopul acestei directive era să aibă specialiști în medicină primară, care suntem noi, în comunitate. Și o femeie să treacă mai întâi de acest filtru, ca să nu ajungă toate femeile în normalitate la obstetrician. Așa funcționează toate sistemele de sănătate cu moașe care au cele mai bune performanțe pe partea de indici de sănătate.

G: La noi nu este reglementată această profesie?

Nu există un cadru legal care să ne permită să ne facem meseria și nu există acest sistem de îngrijire primară, și asta are drept consecințe faptul că România este pe primul loc în Europa în ceea ce privește rata de mortalitate infantilă. Pentru că există zone din România unde 60% dintre femei nu văd un doctor până în momentul în care nasc.

G: Înțeleg că problemele cele mai grave sunt în mediul rural…

Da, în mediul rural sunt. Este important însă și faptul că, deși în mediul urban avem îngrijire obstetricală destul de bună, nu avem partea de pregătire normală pentru naștere și de consiliere post-partum. Rolul moașei, conform legislației europene, este să ofere o îngrijire integrată. Eu primesc o femeie care are o sarcină normală și o pregătesc pentru naștere. Dacă înțelegi ce se întâmplă, gradul de frică scade și astfel femeile nu ar mai alege cezariana de frică. Pentru că tot ceea ce vezi în media este o imagine negativă a nașterilor naturale. Și este firesc ca o femeie care doar asta vede să aleagă cezariana. Este dreptul femeii de a alege, dar trebuie să aleagă în cunoștință de cauză. Moașa oferă îngrijire holistică, noi nu privim femeia ca pe o mașină de născut. Doctorii nu au timp să ofere și o consiliere femeilor, să țină seama de faptul că femeia are și un istoric, și sentimente, și frici. Un consult obstetrical între două nașteri nu îi oferă timpul să facă acest lucru.

G: Să vorbim și despre consilierea post-partum…

România are o rată de alăptare de 12%. Alăptarea are o influență extrem de mare asupra mamei și copilului. Și rata mică de alăptare vine din faptul că nu există oameni care să susțină alăptarea. Rolul moașei era pe vremuri preluat de comunitate în sensul că fiecare avea o mamă sau o vecină care alăptase și stia ce să îi arate și să îi spună femeii. Acum, mamele care chiar îți doresc să alăpteze au o mulțime de necunoscute și nu știu încotro să se îndrepte pentru a primi acest sprijin. Și ar trebui să se îndrepte către moașele din comunitate. Mai ales în mediul rural este nevoie de asta. Femeile din mediul rural nu au acces la astfel de servicii de sănătate care sunt clar necesare.

G: Câte moașe există la ora actuală în România?

Sunt în jur de 700 de moașe pregătite universitar. Statul român investește în acești oameni la nivel universitar și nu îi folosește.

G: Și care ar fi necesarul?

Eu zic că și cu cele pe care le avem acum am putea să acoperim și partea rurală. Din păcate însă, înscrierile la facultățile de moașe au scăzut foarte mult pentru că oamenii înțeleg că, după ce termină facultatea, nu au o meserie pe care să o poată practica. Nu avem un cadru legal prin care să ne putem face meseria cum trebuie. Pentru că noi am avut această directivă europeană pe care România a adoptat-o ca măsură de urgență (n.r. prin OUG 144/2008), fără să existe un pachet complementar de norme care să spună în detaliu de unde până unde ține responsabilitatea ta de moașă, de unde începe cea a obstetricianului sau a asistentelor. Normele nu au fost nici măcar scrise. Noi, practic, avem o meserie care există pe hârtie pentru că așa a vrut UE.

G: Și la ce sunteți încadrate la ora actuală în spitale?

Noi, când terminăm facultatea, nu avem voie să ne angajăm ca asistente, pentru că sutem moașe. Dar spitalele nu scot la concurs posturi de moașe. Nu se deschid aceste posturi. Aceasta a fost una dintre rugămințile noastre insistente pe lângă Ministerul Sănătății, ca în momentul în care se schimbă aceste cadre, să se schimbe cu moașe, nu cu asistente de obstetrică-ginecologie, care și ele au un rol important, dar nu același. Este o cu totul altă meserie.

G: Cum au decurs negocierile cu Ministerul Sănătății?

Discuțiile se țin de ceva timp, noi am elaborat chiar o strategie de reimplementare a meseriei de moașă pe care am depus-o la Ministerul Sănătății și nu s-a întâmplat absolut nimic. Ceea ce facem este să continuăm discuțiile cu oficialitățile și, pe de altă parte, să ajungem la femei. Pentru că sunt femei care își doresc o moașă lângă ele, o îngrijire holistică și non-invazivă.

G: Cu managerii de spitale ați reușit să discutați?

Încă nu, însă unul dintre lucrurile pe care le știm este că o moașă este mai scumpă decât o asistentă de obstetrică-ginecologie pentru că are pregătire universitară. Dar beneficiile pentru sistem ar fi foarte mari. Dacă ai o moașă care implementează într-o comunitate rurală, de exemplu, un program de screening Papanicolau, poți depista cancere în stadii incipiente, iar costurile pentru sistem ar fi mai mici.

G: S-ar putea face și cabinete pentru moașe, nu?

Da. Și, din păcate, după 8 ani de așteptare cu sufletul la gură, am primit niște norme de practică independentă anul trecut, în decembrie. Acestea sunt în contradicție directă cu directiva europeană pentru că au anulat autonomia moașei. Noi avem un om pe care îl pregătim timp de 4 ani și singurele lucruri pe care le poate face, conform acestor norme, este să vorbească cu femeia și să îi urmărească tranzitul gastrointestinal. Nu avem voie să prescriem rețete, să luam sânge, să ascultăm cardiotopografic copilul în sarcină, care este o metodă non-invazivă. Eu, dacă sunt moașă într-un sat, trebuie să am prescripție de la un medic aflat la zeci de kilometri distanță ca să îi pun femeii un senzor pe abdomen sau ca să îi dau pe tegument cu cremă. Atunci care mai este sensul? Normele nu au fost gândite ca să putem să folosim moașele, ci ca să le restricționăm. Și este păcat, pentru că sunt oameni care pot să ajute.

G: Când o moașă termină facultatea, cum poate să lucreze?

Nu prea poate. Sunt foarte puține spitale în țară unde sunt angajate ca moașe. Multe se reorientează profesional. Și spitalele private evită să angajeze moașe pentru că nu este o meserie reglementată și există un potențial de risc pe care nu poți să îl gestionezi.

G: Când ați înființat Asociația Moașelor Independente?

În 2013. Este formată și din moașe cu experiență și din moașe care sunt încă studente pentru că ne dorim să restabilim această profesie. Un lucru foarte bun pe care l-am făcut este că am fost acceptate în Asociația Europeană a Moașelor și această asociație va organiza întâlnirea anuală în București în septembrie. Toate vor veni să ne ajute să arătăm ce ar putea face o moașă în România.

G: Nu există o cale legală prin care vă puteți adresa UE pentru sprijin?

O să încercăm și asta, noi încercăm pe toate căile. Discutăm cu oficialitățile din țară și, la nevoie, vom ajunge și la cele din Europa. Unul dintre marile eforturi pe care le facem este să încercăm să ajungem la femei, pentru că ele trebuie să știe despre noi. Multe cred că și-ar dori o îngrijire mai aproape de consiliere.

Bianca Bădescu