Interviu Col. (rez.) dr. Gheorghe Constantinescu Gomoiu

Medic primar în Medicina de Urgență în cadrul Serviciului de Ambulanță București-Ilfov S.A.B.IF, precum și medic specialist în Medicina de Familie, Col. (rez.) dr. Gheorghe Constantinescu Gomoiu și-a conturat cariera în medicină încă de la vârste fragede, la 14 ani participând la prima sa „intervenție”. Medicina de urgență este o vocație și nu seamănă deloc cu ce văd tinerii medici în serialele Emergency Room sau Gray’s Anatomy. Fiecare zi este o nouă provocare, recompensând cu acel sentiment unic de „adrenalină pură”. În această specializare, teoria și practica trebuie să meargă mână în mână. Măsurile rapide și buna practică sunt esențiale în complexul proces de a salva viața pacientului, ne mai explică Col. (rez.) dr. Gheorghe Constantinescu Gomoiu.

GALENUS: Cum a început cariera de medic? Cum ați ales acest drum?

Nu este prea complicat. Când eram mic, doream să mă fac clovn sau pompier, asta pe la 7 – 8 ani. Pe la 14 ani am asistat involuntar, în cabinetul mătușii mele, la acordarea primului ajutor unei paciente cu astm bronșic în criză, și care după vreo 40 de minute părăsea bine-mersi cabinetul. Atunci am înțeles ce înseamnă să fii medic, acel om care poate alina suferința semenilor. Vizitele la cabinetul mătușii mele au devenit mult mai frecvente, iar în clasa a XII-a am luat hotărârea să devin medic. Fiind fiu de militar, tatăl meu dorea pentru mine o carieră militară, așa că am făcut compromisul: militar, dar medic. Așa s-a scris istoria.

De ce medicina de urgență?

Bună întrebare. Devenind medic military, am avut avantajul, dacă nu chiar privilegiul, ca după câțiva ani de la terminarea facultății: mai exact, dacă nu mă lasă memoria, în anul 1991 am participat în cadrul Spitalului Militar Central la inițiativa Col. dr. Dan Mănăstireanu, medic primar ATI, la Programul „Antrenament” – program ce își propunea introducere medicine de urgență în sistemul medical din cadrul structurilor sanitare ale Ministetului Apărării Naționale. În perioada următoare am efectuat un program intens de instruire, combinat cu exerciții, alături și în colaborare cu celelalte spitale militare din țară, exerciții alături de Garda Națională din Alabama, S.U.A., Apararea Civilă Națională, precum și cu infrastructurile civile critice. Atunci am deprins abilitatea de a lucra în echipă, contra cronometru, în medii ostile, fără a avea în spate infrastructura unui spital. Este adrenalină pură! Ca o încununare a eforturilor de pregătire a medicilor de unitate ca medici de urgență, în anul 1994 am devenit împreună cu Col. dr. Dan Mănăstireanu cofondator al înființării serviciului de urgență în Sistemul de Apărare Națională, sistem devenit operațional la data de 01.06.1994, prin ordin al Ministrului Apărării Naționale, dl. Dudu Ionescu. După aceea a urmat dobândirea specialității de medicină de urgență apoi primariatul.

Practică sau teorie: ce ajută cel mai mult în această ramură?

Aici cred că este de polemizat. Unii susțin că dacă nu ești „tobă” de carte nu ai rezultate, alții ba din contră, practica te scoate din impas. Eu, personal, cred că cele două trebuie să meargă mână în mână, mai ales în medicina de urgență. Cunoștințele te ajută să adopți măsuri rapid, iar o practică bună sau foarte bună te ajută să salvezi viața pacientului. Una fără alta, duce la eșec.

Cum arată o zi „obișnuită” la Centrul Municipal Integrat pentru Situații de Urgență?

Nu este nimic senzațional, nu este SF. Presupune multă muncă, multă atenție, rapiditate în luarea deciziilor. În cadrul Serviciul de Ambulanță București – Ilfov, de aici din Centrul Integrat pleacă prima informație către echipajele din teren. Apelurile se succed în mare parte din tura de 12 ore, din secundă în secundă (cel puțin așa este la București), deci cum am spus este nevoie de rapiditate, atenție în preluarea cazurilor și alocarea resurselor. Apelantul face solicitarea, operatoarele de serviciu preiau apelul, îl încadrează în codul de urgență (roșu, galben sau verde), care este transferat în timp real pe ecranul medicului coordonator, cel care va desemna cea mai bună și cea mai apropiată resursă, în funcție de gravitatea cazului. În medie, pe o tură de 12 ore „obișnuită”, se răspunde la un număr mediu 600 – 700 de apeluri. În pandemie, în data de 16.10.2020, am ajuns la recordul absolut de solicitări la nivel national – 6.500 de apeluri, care cu un efort supraomenesc greu de imaginat din partea echipajelor din teren, precum și a celor suplimentare, chemate să sprijine acest efort, au fost rezolvate, este adevărat, cu întârziere (vorbim de cele verzi), toate cazurile.

„Medicina de urgență nu este pentru oricine. Înseamnă rapiditate în luarea deciziilor, multitasking, comunicare, inteligență emoțională, adaptabilitate mare și, nu în ultimul rând, disponobilitate de a acționa eficient la ore imposibile, în orice anotimp și mediu, interacționând permanent cu o multitudine de tipologii de oameni sau colegi de breslă. Cei ce aleg această specializare lucrează fie în prespital, fie în UPU, dar trebuie să știe că e nevoie de disponibilitate, de timp și dedicație, fără acestea nu se poate performa. Este o vocație. Tinerii medici trebuie să aibă așa-zisa „chemare”. Trebuie să știe că realitatea de zi cu zi e total diferită, medicina de urgență nu seamănă deloc cu evenimentele din serialele Emergency Room sau Gray’s Anatomy.“, a detaliat Col. (rez.) dr. Gheorghe Constantinescu Gomoiu.

Trec emoțiile odată cu timpul, în medicina de urgență?

Categoric nu, doar că sunt mai puțin intense. Acumularea de noi cunoștințe și mai ales deprinderile te ajută să te concentrezi pe pacient și mai puțin pe emoții. În medicina de urgență nu este loc de emoții, lucrezi contra cronometru. Este adevărat că sunt cazuri care te marchează chiar și pe viață (cazul Colectiv sau pacienți striviți de tren ori căzuți de la înălțime, zdrobiți de asfalt etc.), până la urmă suntem și noi bieți oameni obișnuiți.

Relația medic – pacient are un rol aparte în medicina de urgență. Ce calități trebuie să primeze în această interacțiune?

Este foarte importantă, dar cred că este importantă pentru orice specialitate, nu numai pentru medicina de urgență. Medicul trebuie, după mine, să aibă o empatie mai mare față de media celorlalți oameni. Pacientul nu vine de plăcere la medic, el are o problemă de sănătate mai gravă sau mai puțin gravă, dar în accepțiunea lui este vitală. Deci trebuie să ai și un pic de răbdare, de tact, când informezi pacientul și nu în ultimul rând, cred cu tărie că trebuie să îi comunici adevărul despre boala de care suferă, să-l faci să înțeleagă gravitatea sau nu a bolii. Ca o concluzie, medicul trebuie să fie un om bun și altruist.

Ce sfat i-ați oferi unui tânăr care alege același drum?

Cred că nu sunt cel mai în măsură să dau sfaturi tinerilor medici. Totuși, ca să vă răspund la întrebare, l-aș sfătui să se gândească bine la specialitatea pe care și-o alege, ca în viitor să nu regrete alegerea făcută și să practice medicina doar ca să aibă un venit.

Care sunt cele mai mari provocări în medicina de urgență din România?

Greu de spus. Fiecare zi este o nouă provocare, pacienții sunt imprevizibili atât ca atitudine, cât și ca evoluție a bolilor. Cred că lipsa de specialiști în medicina de urgență (s-a văzut și la ultima repartiție a medicilor rezidenți că cele mai multe locuri neocupate au fost la medicina de urgență). Există, de asemenea, un deficit foarte important în medicina de urgență în prespital (ambulanță). Cred că și lipsa unor noi spitale de urgență este o problemă, care pune o presiune foarte mare pe centrele universitare din țară și din București. Ca o glumă amară, vă întreb dacă știți care este cel mai bun spital din București – vă dau eu răspunsul – trenul din Gara de Nord.

Care sunt cele mai frecvente tipuri de urgențe prespitalicești întâlnite la noi, la ora actuală?

Sunt multe urgente, dar și foarte multe non-urgențe, care erodează mijloacele noastre de intervenție. Totuși, ca patologie în prespital predomină în continuare bolile cardiovasculare, diabetul, afecțiunile neurologice, pulmonare, digestive, osteoarticulare, renale, traumatismele de orice fel și, din păcate, în creștere, alcoolismul cronic și dependența de substanțe psihoactive, pe care le întâlnim la vârste din ce în ce mai tinere.

Este apelul la 112 mult mai la îndemână decât vizita la doctor? Cum putem explica și, în cele din urmă, diminua „valurile de apeluri”?

Răspunsul este DA. După cum cred că știți, pe perioada pandemiei nu am avut medici de familie (am responsabilitatea afirmațiilor): aproape toate cabinetele nu au funcționat, presiunea fantastică fiind pe prespital și UPU-ri. Chiar și acum, după ce pandemia a fost declarată închisă, mulți pacienți afirmă, când fac solicitările, că așa au fost sfătuiți de medicul de familie. Cu sărbătorile este o problemă, să zic așa, dublă: lipsa centrelor de permanență – medicii de familie nu sunt disponibili (sunt și ei oameni și au sărbători), iar a doua problemă pe care am sesizat-o de-a lungul timpului este faptul că bătrânii și mai ales cei cu comorbidități ne încurcă în petrecerea sărbătorilor (nu de puține ori am fost rugat de aparținători să le internez părinții sau bunicii, ca să poată pleca de sărbători – trist, dar adevărat).

România a participat la numeroase misiuni umanitare, iar dumneavostră ați făcut parte din astfel de echipe. Ce contează cel mai mult în medicina de catastrofă?

Da, am participat la câteva misiuni în afara țării, de exemplu în Turcia și Afganistan. În opinia mea, managementul situațiilor de catastrofă a devenit în ultima perioadă un concept care dorește să clarifice, dezvolte și să standardizeze la nivel mondial o specializare practic distinctă de medicina de urgență cotidiană, și anume pe cea operațională. Cred că cel mai important este un amplu și complex efort conjugat din partea tuturor factorilor decizionali și specialiștilor din cadrul societății, într-o concepție coerentă, care să asigure îndeplinirea obiectivelor propuse în condiții de raționalitate și eficiență. Medicina de catastrofă trebuie învățată, având tehnici diferite de abordare.

Pentru ABONAMENTE și CREDITE DE SPECIALITATE click AICI!