Interviu conf. univ. dr. Radu Spătaru

Conf. univ. dr. Radu Spătaru este medic primar chirurgie pediatrică, director medical al Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „M. S. Curie”, doctor în științe medicale, iar activitatea didactică și-o desfășoară de la catedra de chirurgie pediatrică, din cadrul UMF „Carol Davila”, București. Este membru al Societății Române de Chirurgie Pediatrică, al Societății Române de Oncologie și Hematologie Pediatrică, iar în anul 2015, Ministerul Sănătății i-a oferit premiul pentru „Excelență în sănătate”. Poziția de director medical presupune zilnic provocări și responsabilități, iar de-a lungul celor peste 20 de ani de carieră, domnia sa a rezolvat, alături de echipe de succes, cazuri extrem de dificile – de la nou-născuți plurimalformați, la separarea unor siameze.

GALENUS: Când ați știut că vreți să deveniți medic? Ce v-a motivat dorința de a depune jurământul lui Hippocrate?

Conf. univ. dr. Radu Spătaru: Am urmat un liceu orientat către științele exacte, mi-a plăcut foarte mult matematica, poate și pentru că am avut profesori de matematică de excepție. Era vremea marilor „De ce-uri?”, când efortul discursului logic nu ajungea, inevitabil, la soluții, ci la noi întrebări, la „intersecții”, și nu la căi de urmat. Am văzut apoi un film, inspirat de o carte celebră a unui polonez, Mostowicz – „Vraciul”, care pur și simplu m-a determinat să fac o alegere.

De ce ați ales chirurgia pediatrică și nu altceva? Ce v-a determinat să vă îndreptați către această ramură atât de complicată și, totodată, atât de consumatoare din punct de vedere emoțional?

La sfârșitul primului an de facultate, am făcut stagiul de vară acasă, la Onești, sub îndrumarea celebrului medic Gheorghe Lazăr, discipol al marelui profesor Ernest Juvara. Acesta reușise să pună pe picioare o adevărată școală, mulți pacienți din Moldova fiind tratați acolo. În prima mea zi de stagiu, m-a invitat să asist la niște intervenții chirurgicale. Am ajuns în pragul sălii de operații și mi s-au înmuiat picioarele – simțeam că mă prăbușesc. Domnul doctor m-a observat și a exclamat, zâmbind: „Chirurg te faci!”.  M-a luat cu binișorul și, după câteva vorbe, am intrat în sală. A început să-mi explice detalii fascinante despre intervenții, despre cât este de frumoasă hidrodisecția colecistului, încât am uitat de emoții și, la sfârșitul programului operator, nu prea mai voiam să plec de acolo. Și așa, acest OM minunat, acest dascăl desăvârșit m-a determinat să mă orientez către chirurgie. Mai apoi, în stagiile avute în specialitățile pediatrice, am realizat că relația cu copiii aflați în suferință este una specială, iar bucuria oferită de vindecarea copiilor nu are egal.

Cine v-a inspirat? Cine v-a fost mentorul?

Am avut șansa imensă de a fi medic secundar în cadrul Clinicii de Chirurgie Pediatrică a Spitalului „M. S. Curie”, conduse de profesorul Alexandru Pesamosca. Am petrecut ani minunați, care mi-au oferit atâtea satisfacții! Doamna doctor Nina Bratu, al cărei secundar am fost, mi-a călăuzit pașii în această specialitate. Domnului profesor Pesamosca și doamnei doctor Bratu le datorez formarea mea profesională. Mai târziu, am avut șansa să lucrez cu unul dintre marii experți în chirurgia malformațiilor de buză și de palat din Suedia, dr. Jan Lilja. Și de la domnia sa am învățat atât de multe!

Cu ce gânduri și așteptări v-ați început parcursul profesional? Câte dintre ele au prins contur?

Profesorul Pesamosca a impus clinicii o exigență deosebită și o orientare către excelența profesională. În această ambianță am crescut, împreună cu colegii mei, și mi-am dorit să continui în acest spirit. Sper ca prin activitatea noastră să reușim să oferim cele mai bune tratamente copiilor noștri, aici, la noi în țară.

Există o expresie care-mi place tare mult – „Nu contează ce ai, ci contează ce faci cu ceea ce ai!”. Sunt convins că și în România se poate și se face medicină de înaltă performanță. Ține numai de noi să facem asta aici, la noi acasă.

Sunteți director medical în cadrul Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii „M. S. Curie”. Ce responsabilități și provocări implică această poziție?

Poziția de director medical al unui astfel de spital implică responsabilitate și multe provocări. Am privilegiul să-mi reprezint colegii, oameni cu performanțe medicale și personalități deosebite, și să încercăm, împreună, să clădim și să întărim acest corp profesional de elită, prin promovarea valorilor, prin eforturi pentru asigurarea dotărilor corespunzătoare, prin implementarea unor noi specialități și nu în ultimul rând prin promovarea preocupărilor științifice și academice de vârf și integrarea acestora în context internațional.

Care sunt patologiile pediatrice insuficient acoperite în țara noastră? Pentru care dintre ele se înregistrează cea mai mare lipsă de specialiști?

În România, există câteva grupe de patologie pediatrică insuficient acoperite. Dintre acestea, aș aminti anomaliile cardiovasculare, bolile care necesită transplanturi diverse (hepatice, renale intestinale etc.), anomaliile de buză și de palat.

Câți copii se nasc anual în România cu aceste malformații congenitale?

Anual, în România, se nasc între 350 și 400 de copii cu anomalii de buză și/sau de palat.

Care este momentul optim pentru corectarea chirurgicală a despicăturilor de buză și palat?

Există mai multe protocoale care vizează cura chirurgicală primară a despicăturilor de buză și de palat, neexistând un consens în acest domeniu. Însă, în general, se admite că momentul optim al corecției cheiloschizisului este între 3 și 6 luni, iar palatoplastia între 6 luni și 2 ani, ea putându-se efectua într-un timp operator sau, așa cum procedăm și în echipa noastră, în două etape, și anume palatoplastia posterioară, la 6 – 7 luni, și palatoplastia anterioară, în jurul vârstei de 2 ani.

Printre ariile dumneavoastră de interes, se mai numără și chirurgia neonatală, patologia congenitală abdominală și pulmonară, precum și chirurgia oncologică pediatrică. Toate necesită o pregătire specifică și temeinică. Cum ați ajuns să le abordați pe toate?

M-am format într-un mediu care presupunea abordarea tuturor tipurilor de patologie chirurgicală pediatrică și, într-adevăr, m-au atras în mod deosebit patologia malformativă a nou-născutului și sugarului mic și tumorile copilului. A fost un fel de „moștenire”, care mi-a oferit posibilitatea unei viziuni de ansamblu a patologiei chirurgicale a copilului. Însă, pe măsură ce crește complexitatea tratamentelor pe diferite grupe de patologie, este inevitabil necesară o restrângere a ariilor de activitate pentru a oferi cele mai bune îngrijiri.

Care a fost cel mai complicat caz de care v-ați ocupat? Prin ce anume s-a deosebit de altele? Cum l-ați gestionat?

Pe parcursul a peste 20 de ani de activitate, am tratat, împreună cu echipa mea, multe cazuri complicate, ca de exemplu nou-născuți plurimalformați, bebeluși mari născuți prematur, diverse tumori solide dificile, cu relații de vecinătate cu vasele mari, diverse cazuri complicate operate – reoperate în alte centre etc. Un caz special a fost acela al separării cu succes, pentru prima dată în România, a unor siameze. Fetițele sunt astăzi sănătoase și îmi produce o deosebită satisfacție să primesc, periodic, vești de prin vacanțele lor. Dar trebuie spus că succesul unor tratamente complexe nu este rodul unei munci individuale, ci el este rezultatul unei munci de echipă, în care fiecare este „esențial”. Chirurgul nu ar putea obține performanță în chirurgia nou-născutului dacă nu ar beneficia de suportul anesteziei și terapiei intensive de vârf. Similar, nu este suficient să elimini o tumoră dificilă, dacă nu ai ajutorul oncologilor care conduc tratamentul chimioterapic corespunzător. Nu poți trata nimic dacă nu ai alături o echipă de radiologi competenți și ești „orb” în absența unui diagnostic anatomopatologic exact.

Ce vârstă avea cel mai mic copil pe care l-ați operat?

Doar câteva ore…

Cât a durat cea mai grea intervenție pe care ați realizat-o până în acest moment?

Au fost și intervenții de 6 – 7 ore, care au pus la încercare echipa de chirurgi și anesteziști.

Cum reacționați în cazul în care vă confruntați cu surprize intraoperatorii?

Unele surprize sunt plăcute, altele nu, și acestea necesită o adaptare promptă a soluției chirurgicale. Sunt situații în care este necesar ajutorul colegilor din alte specialități. În chirurgie, în sala de operații, orgoliul nu duce la nimic bun, a nu cere ajutorul atunci când simți că el ar fi benefic, poate genera dezastre.

Cum vă pregătiți pentru o operație? Aveți un ritual anume?

Nu e vorba de un ritual. În sala de operații, trebuie să intri cu lecția învățată. Cazul trebuie pregătit temeinic. Îmi place să discut cazurile, în special cele dificile, cu colaboratorii, să trecem în revistă literatura de specialitate cu medicii rezidenți, să existe o cât mai bună cunoaștere a pașilor, o cât mai bună predictibilitate.

Ați avut ocazia să urmați stagii și cursuri de perfecționare și specializare în Norvegia, Suedia, Franța etc. Ce anume ați învățat acolo?

Am învățat din orice experiență trăită sau văzută. Nu am plecat din niciun stagiu fără a învăța măcar un lucru nou. În sălile de operație din țările în care am fost și unde am făcut parte din echipa operatorie, am realizat că ceea ce am văzut și învățat în România, de la profesorul Pesamosca, a fost esențial și de o incomensurabilă valoare. Însă am avut de învățat foarte multe – tehnici, nuanțe, atitudini. În mod special, la Oslo și Göteborg, am învățat foarte multe despre tehnicile operatorii în malformațiile de buză, palat și despre importanța abordului multidisciplinar.

Cum reușiți să vă gestionați timpul, având în vedere că, pe lângă activitatea medicală foarte încărcată, sunteți și cadru universitar? Cum arată o zi de lucru obișnuită din viața dumneavoastră?

Activitatea didactică, de conferențiar universitar, îmi oferă mari satisfacții. Îmi place foarte mult să interacționez cu studenții și rezidenții mei la cursuri, să-i duc în saloane unde pot vedea nemijlocit pacienții sau în sala de operații, unde putem avea discuții foarte interesante. Sunt bucuros când pot coordona lucrări de licență sau când îi atrag în elaborarea unor lucrări pe la diferitele conferințe sau în redactarea articolelor științifice. Am convingerea că activitatea didactică nu poate fi realizată bine dacă nu are în spate o temeinică activitate practică, clinică. Am avut mari satisfacții atunci când, dintre studenții mei, unii au ales să facă chirurgie pediatrică.

Ce faceți în timpul liber?

În primul rând, petrec timp cu familia. Soția mea este și ea medic, așa că timpul nostru liber este prețios. Îmi place să fac sport și să stau cu prietenii. Nu în ultimul rând, îmi place să citesc și să călătoresc.

Ce sfaturi aveți pentru studenții la medicină, interesați de chirurgia pediatrică?

Să urmeze chirurgia pediatrică – este cea mai frumoasă dintre specialități!

Credit foto: Costi Manolache

Natalia Talmacec