Interviu dr. Alexandra Matei

Medic specialist în neurologie în cadrul clinicii Neuroaxis, dr. Alexandra Matei este unul dintre acei tineri care au îmbrățișat cariera în halat alb din pură pasiune. Fascinația pentru mintea umană a existat dintotdeauna, dar a devenit o preocupare tot mai pregnantă odată cu prima oră a cursului de neurologie, pe care o descrie ca o știință a detaliului. Iar, de cele mai multe ori, atenția la detalii face diferența în această specialitate. Evoluția științei în procesul medical din ultimii ani a condus la creșteri ale ratei diagnosticelor de certitudine, subliniază dr. Alexandra Matei.

GALENUS: Ce v-a determinat să alegeți medicina, iar în cele din urmă neurologia?

Alegerea Facultății de Medicină a fost oarecum o decizie ad hoc. În ultimul an de liceu, am început pregătirea pentru facultatea de arhitectură, având o înclinație către desen și pictură. Însă pe măsură ce avansam în acest proces, îmi era din ce în ce mai clar că nu este calea mea. Atunci am primit îndrumarea părinților, care, deși nu sunt cadre medicale, au considerat că medicina ar fi o variantă mai potrivită mie. Și au avut dreptate, am îndrăgit-o de cum am intrat în contact cu universul medical. În cazul meu, fascinația pentru mintea umană a existat dintotdeauna. Oricât de clișeizat ar părea, primul contact cu neurologia din cadrul facultății a fost suficient pentru a-mi da seama că asta îmi doresc să fac toată viața. Chiar după prima oră de curs, m-am adresat șefului de catedră pentru a-i spune că îmi doresc să îmi fac licența în acest domeniu.

Aveți vreun model care v-a inspirat pe parcursul anilor de studiu?

Toate cadrele medicale pe care le-am întâlnit pe parcursul formării mele au avut o contribuție mai mică sau mai mare în a-mi contura imaginea despre ce înseamnă medicina și să fii medic. Plecând de la cadrele universitare întâlnite pe parcursul anilor de facultate, până la îndrumătorul meu de rezidențiat, colegii rezidenți neurologi, cât și cei din alte specialități. După cum bine știm, studiul nu se termină niciodată în medicină, astfel încât și în prezent consider că sunt într-un proces de studiu și continua formare. Așadar, imi permit să menționez și frumoasa echipă medicală din care fac parte, care mă inspiră în fiecare zi și alături de care evoluez.

Care considerați că sunt cele mai mari provocări în neurologie?

Neurologia este o specialitate complexă, cu un spectru foarte vast de afecțiuni și, nu de puține ori, cu un proces diagnostic anevoios, care poate provoca un grad de frustrare atat medicului, cât și pacientului. Pentru pacient poate fi dificil de înțeles, uneori, că nu avem certitudini diagnostice, sau, cel puțin, nu în paleta de timp așteptată. De altfel, această situație nu este

una specifică doar neurologiei. Probabil orice medic, indiferent de specialitate, se lovește de această dificultate. Tind să cred că dificultatea vine, în mare parte, și din așteptările nerealiste de la medic, așteptări consolidate în ani și ani, din motive plurifactoriale. Totuși, în ultima

vreme, tendința îmi pare a fi spre mai multă ințelegere bidirecțională în relația medic – pacient, mai ales de când accesul la informația medicală este mult mai facil, fiind promovată și practicată o interacțiune mai simetrică în acest sens. Un alt aspect provocator este acela al arsenalului

terapeutic, existând anumite categorii de boli, precum bolile degenerative, genetice, care nu au resurse terapeutice curative, în fața cărora ne simțim neputincioși. Poate ușor mai frecvent decât în alte specialități, ne lovim de invaliditate fizică și cognitivă, care aduce o incărcătură psihologică atât la nivel personal, cât și din partea pacienților și a aparținătorilor. Acest aspect este în continuitatea punctului anterior, cu resursele curative limitate.

Care sunt cele mai importante calități pe care credeți că trebuie să le aibă un specialist în neurologie?

Cred că punctul de plecare în meseria de doctor, indiferent de specialitate, este pasiunea. Apoi, sinceritatea față de sine și față de pacient, capacitatea de a-și recunoaște limitele și de a ști când și unde să găsească rezolvarea. Totodată, neurologia este o știință a detaliului, deci atenția la detalii face, de cele mai multe ori, diferența. Căldura, empatia și umanitatea, cum spuneam și mai devreme, sunt alte elemente importante. Ne lovim frecvent de situații dificile atât din punct de vedere medical, cât și din punct de vedere uman, în care este necesar să avem deschidere față de omul din fața noastră și nu doar față de diagnosticul lui. Capacitatea de a lucra în echipă și de a colabora reprezintă alt element extrem de important, oricând se vor naște idei mai profunde din interacțiunea mai multor minți și vor duce la o mai amplă înțelege a situației.

Care este cea mai mare satisfacție pe care ați resimțit-o pe plan profesional?

Din punct de vedere al practicii cotidiene, cea mai mare satisfacție nu este un moment, ci este un cumul de momente și anume acela cand cazul medical are o finalitate care imbunătățește calitatea vieții pacientului, orice ar însemna asta, de la o migrenă net ameliorată, pană la a stabili

un diagnostic de boală rară de mult timp căutată și investigată. Pot spune că le trăiesc pe toate cu aceeași intensitate. Momentele în care scopul pentru care am început această practică se împlinește reprezintă cele mai mari satisfacții, fiind îndeplinită nevoia de sens.

Vorbim despre prevenție în neurologie? Cum poate fi prevenit declinul cognitiv?

Desigur că există prevenție în neurologie. Cea mai concretă poate fi aceea a factorilor de risc vascular, in care, prin măsuri non-farmacologice, putem interveni asupra unor factori de risc care țin de stilul de viață, precum evitarea sedentarismului, menținerea unei greutăți corporale optime, alimentația echilibrată și sănătoasă, evitarea comportamentelor la risc. Apoi sunt măsurile farmacologice – tratamentul dislipidemiei, hipertensiunii arteriale, diabetului zaharat, sindromului de apnee in somn. Cele expuse se aplică nu doar pentru prevenția accidentului vascular cerebral, ci și pentru prevenția declinului cognitiv, factorii de risc vascular putand avea ca expresie clinică nu doar evenimentele vasculare acute, ci și boala cerebrală microvasculară care, în timp, poate conduce la declin cognitiv sau la agravarea unui declin cognitiv de altă etiologie, precum a celui degenerativ. Un aspect la fel de important pentru sănătatea cognitivă este să ne menținem activ intelectual, social și fizic.

Cum vă antrenați dumneavoastră, ca specialist, memoria?

Memoria neurologului este antrenată ca o consecință a meseriei, probabil. Dincolo de asta, sunt măsurile despre care am vorbit anterior. In linii mari, tendința către un echilibru între viața profesională și cea personală probabil că este ținta pentru sănătatea cognitivă.

Progresul medical este unul tot mai spectaculos de la an la an. Cum se resimte în terapia afecțiunilor neuroinflamatorii?

Într-adevăr, cercetarea și evoluția în patologiile inflamatorii este una amplă. Din punct de vedere al diagnosticului, în ultimii ani, probabil ultimul deceniu, au fost descriși tot mai mulți anticorpi implicați în patogenia anumitor boli, însoțiți și de o mai bună caracterizare a proceselor imunologice din spatele acestora, corelații anatomo-patologice și radiologice, toate acestea conducând la o îmbunătățire continuă a criteriilor de diagnostic, care au creat premisele unei creșteri a ratei diagnosticelor de certitudine.

„Ca o consecință a progresului medical, în mai buna înțelegere a patologiilor inflamatorii au venit și multiple resurse terapeutice, unul dintre cele mai bune exemple fiind scleroza multiplă, pentru care există un rezervor terapeutic destul de bogat.”

Se estimează 2,5 milioane de pacienți cu scleroză multiplă în lume; în România sunt circa 10.000 pacienți. Ce ar ajuta la o diagnosticare mai rapidă?

La o diagnosticare mai rapidă ar duce adresabilitatea la medic și complianța la procesul diagnostic, odată început.

Când discutăm despre scleroză multiplă, implicit vorbim despre pacienți diagnosticați de tineri. Cum descrieți relația medic – pacient?

Vorbind despre o boală cronică la un pacient tanăr, deci automat o interacțiune medic – pacient de durată, cu vizite medicale frecvente. Relația terapeutică este un element extrem de important, putând contribui semnificativ la aderența pacientului la tratament și la monitorizare. Eu o privesc ca pe un parteneriat de durată, în care atât medicul, cât și pacientul sunt responsabili în egală măsură de buna funcționare și consolidare a acestuia, bazat pe încredere, flexibilitate și comunicare. O relație medic – pacient defectuoasă într-un astfel de diagnostic poate avea consecințe negative imense, cu potențial efect negativ inclusiv asupra evoluției bolii.

Potrivit unor estimări recente, în România, boala Alzheimer este subdiagnosticată, deși studii internaționale susțin că semnalele pot apărea și cu 20 de ani înainte de debutul ei. Cum se ajunge la diagnosticarea precoce?

Semnele precoce sau etapa prodromală sunt destul de nespecifice, astfel încât nu trimit pacientul la medic și, de regulă, le identificăm retrospectiv. Atât pentru Alzheimer, cât și pentru alte patologii neurodegenerative, precum boala Parkinson, ținta este identificarea markerilor paraclinici (biologici, imagistici) care pot certifica într-adevăr etapa prodromală și, automat, riscul de conversie într-o boală degenerativă clinic manifestată, cu o țintă finală de intervenție terapeutică încă din aceste etape, anterior instalării unui proces degenerativ ireversibil, cu impact funcțional.

Doar în Europa, se estimează că peste 1 milion de persoane suferă de Parkinson, însă se așteaptă ca numărul acestor cazuri să se dubleze până în 2030. Cum se pot „îndrepta” aceste cifre?

Creșterea numărului de cazuri diagnosticate nu reprezintă neapărat o creștere a incidenței bolii. La această creștere a numărului cazurilor contribuie, cu siguranță, și evoluția științei, care a permis optimizarea criteriilor de diagnostic, precum și creșterea accesului și adresabilității la medic. Legat de cum se poate îndrepta situația, revin la discuția inițiată anterior. La identificarea cat mai precoce, aspect care este intens cercetat actual, încă din stadiul în care manifestările motorii nu sunt încă prezente, cu o țintă finală de descoperire a unui tratament cu efect modificator al evoluției bolii, care ar putea preveni instalarea tulburărilor de mișcare, dacă ar fi utilizat incă din etapa prodromală.

Sunt stimulatoarele cerebrale șansa de viitor pentru pacienții cu Parkinson?

Stimularea cerebrală profundă este una dintre variantele terapeutice pentru boala Parkinson avansată, pentru care este, însă, la fel ca restul terapiilor, un tratament simptomatic, fără impact asupra evoluției bolii. Desigur, este un instrument terapeutic care poate îmbunătăți semnificativ calitatea vieții pacienților, la fel ca terapiile de substituție dopaminergică cu administrare continuă, alegerea între aceste opțiuni depinzând de particularitățile fiecărui caz (existând indicații și contraindicații pentru fiecare dintre ele), preferințele pacientului și disponibilitatea terapiei.