Interviu dr. Alin Nicolae Popescu

Dr. Alin Nicolae Popescu este medic primar medicină sportivă, are competențe în apifitoterapie, un master în managementul antrenamentului sportiv și unul în managementul sistemelor sanitare. De 16 ani face parte din familia Federației Române de Rugby și de 11 ani din cea a Rețelei MedLife. Este secretar general al Societății Române de Medicină Sportivă, are o energie și o determinare incredibile. A ales medicina sportivă în cadrul examenului de rezidențiat, în noiembrie 2001, după stagiatura obligatorie la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Grigore Alexandrescu. S-a îndrăgostit de acest domeniu după primii 2 ani de activitate practică se implică permanent în foarte multe activități conexe.

GALENUS: Care sunt provocările medicinei sportive?

Provocările medicinei sportive, mai ales în perioada aceasta de tranziție din România, sunt din punctul meu de vedere etajate, pe mai multe paliere. Vorbim despre activitatea în policlinică, medicul sportiv având nevoie de foarte mare sprijin din partea celorlalte specialități; a doua direcție foarte importantă este cea de club, de federație, de muncă de teren unde colaborarea cu kinetoterapeuții, cu maseorii, cu asistenții medicali, cu membrii staffului medical este foarte importantă. Al treilea palier ține de partea de recuperare, de refacere, partea care nu se vede însă pe teren. Medicina sportivă nu este legată numai de sportul profesionist, sportivul amator este un pacient veritabil, real, și chiar dacă nu are presiunea rezultatelor, rămâne un om dornic de mișcare, care trebuie ajutat.

De ce rugby și nu alt sport?

Este o poveste frumoasă… eram proaspăt rezident de medicină sportivă în primăvara anului 2002 și mi-am dat seama că locul meu nu era să stau toată ziua într-un cabinet. Eu sunt o persoană dinamică, îmi place să am contact cu oamenii și astfel, căutând un posibil viitor drum, am plecat la Congresul Mondial de Medicină Sportivă care avea loc la Budapesta. Ajuns acolo am realizat că medicina sportivă este extrem de ofertantă și totodată am avut șansa de a-l întâlni pe Pierre de Hillerin, la vremea aceea directorul Institutului Național de Cercetare pentru Sport. Spunându-i cam ce aș vrea să fac, s-a oferit să mă ajute și așa mi-am început activitatea efectivă în vară, la Gura Humorului, în județul Suceava, unde am rămas un an de zile, un an în care am învățat multe. Alături de dna. profesor universitar dr. Anca Ionescu, care mi-a fost întotdeauna îndrumător, Pierre de Hillerin a fost omul care mi-a influențat în mod decisiv cariera, omul care m-a adus în fenomenul numit rugby.

Ceea ce am făcut atunci poate părea o nebunie, dar o nebunie frumoasă. Am vrut foarte mult, tânăr fiind, să simt lucrurile pe care le fac, iar dacă acum aș da timpul înapoi nu aș schimba nimic. În această profesie este foarte important să fii implicat, în orice specialitate medicală este nevoie de implicare, cunoștințe și pasiune. Dar în medicina sportivă partea de pasiune este mai accentuată decât în orice altă ramură pentru că se îmbină cu pasiunea jocului, a jucătorilor, a publicului. Este un alt tip de mediu în care-ți desfășori activitatea. În această specialitate nu este loc de blazare.

Care sunt cele mai frecvente accidentări pe terenul de rugby?

În rugby – categoric și statisticile o spun – vorbim despre accidentări la nivelul articulațiilor genunchiului, umărului, gleznei, dar și de patologia coloanei vertebrale, mai ales cervical și lombar, precum și o serie întreagă de afecțiuni musculare – rupturi parțiale, totale și fibrilare. Ca o notă particulară amintesc leziunile cervicale care au și produs cele mai multe probleme în aceste deceniu și jumătate de când sunt implicat în cadrul Federației, deoarece vorbim despre leziuni traumatice, cu un deznodământ nedorit de nimeni. Foarte important este însă să previi, și asta presupune o musculatură bine dezvoltată, lucrată inteligent, aspect ce conferă un plus de siguranță în raport cu aceste accidentări. De asemenea, flagelul dopajului cu care luptăm în mod constant poate precipita anumite accidentări.

Ce patologii întâlniți cel mai des la pacienții care vin la clinica privată?

La clinica privată sunt foarte mulți pacienți care vin să primească consiliere în ceea ce privește susținătoarele de efort, dar și pentru second opinion. Cred că medicul sportiv are o atitudine mai blândă, mai prietenoasă, și pacienții vor să afle pe lângă opinia ortopedului,  reumatologului, și opinia unui medic din aria mea. De asemenea, vin pacienți cu interes pe zona de nutriție sănătoasă, pentru legătură dintre nutriție și sport. De 8 ani fac și o terapie cu unde de șoc, o terapie modernă ce presupune sesiuni de 10 minute/o dată pe săptămână/3-6 săptămâni consecutiv cu rol de a diminua durerile și de a oferi un prognostic în cazul pintenilor calcaneeni, calcificărilor la nivelul articulațiilor umărului, epicondilitelor interne și externe – cotul jucătorului de golf și tenis.

Mergem la medic înainte de a face sport?

Da, de două ori da! Da pentru a afla dacă totul este în regulă și putem face sport, iar al doilea da este un da mai fin, iar aici intrăm și rămânem în apanajul medicului sportiv. Este un da legat de tipul de sport care s-ar potrivi cel mai bine, de indicațiile igieno-dietetice, de cele medicale, de prevenirea accidentărilor, de  refacere, respectiv recuperare. Sportivii amatori reprezintă o parte importantă din activitatea zilnică, și în niciun caz această parte nu trebuie neglijată, subestimată.

Care sunt regulile esențiale pentru ca o persoană să se apuce de sport?

Să fie sănătoasă, să aibă echipament adecvat, să existe voință, obiectivele să fie realiste, și să nu uite niciodată de regula de 10% – indiferent cât de bine ne simțim într-o săptămână, nu încărcăm programul sportiv de la o săptămână la alta cu mai mult de 10%. În opinia mea există trei cauze care generează 80% din accidentări: lipsa echipamentului corespunzător, terenul impropriu și încălzirea inexistentă. Un alt factor important care predispune la accidentări este lipsa de atenție – un om care face sport ar trebui să fie 100% cu mintea acolo. Hidratarea este importantă – înainte, în timpul și după efort. Aportul de lichide ține de câțiva factori – greutatea, sexul, dar mai ales activitatea fizică desfășurată și mediul ambiant.