Interviu Dr. Andreea Ciubotaru

Pentru dr. Andreea Ciubotaru, o dorință din copilărie s-a transformat într-o carieră de succes. Pasiunea pentru medicină a avansat treptat spre excelență. După cei peste 20 de ani de experiență în oftalmologie, este primul specialist român care a obținut doctoratul „Magna cum Laude” la Universitatea Ludwig-Maximilians München, Germania. Focusul profesional a fost setat pe o ramură medicală cu totul specială – oftalmopediatria. Nu este vorba de o supraspecializare imposibilă, ci despre una care oferă satisfacții uriașe, după cum ne detaliază chiar directorul medical al Spitalului Infosan, precum și președintele Societății Române de Oftalmogenetică și vicepreședintele Societății Române de Strabism și Oftalmopediatrie. Ca să dea șansa cât mai multor specialiști din oftalmologie de a cunoaște această ramură, dr. Andreea Ciubotaru organizează cursuri care au în prim-plan oftalmopediatria, la care îi invită pe mai tinerii colegi.

GALENUS: Cum a apărut pasiunea pentru medicină?

            La început, în copilărie, a fost dorința de a ajuta copiii bolnavi. Această dorință a apărut în jurul vârstei de 7 ani, în urma pierderii fratelui mai mare, din pricina unei boli necruțătoare. S-a transformat ușor-ușor în pasiune pentru medicină în timpul facultății și, în timpul specializării, în pasiune pentru oftalmologie. Pasiunea necesită timp și, mai ales, cunoașterea aprofundată a unui domeniu.

Ce v-a atras către oftalmologie, cu precădere către latura pediatrică?

            Încă din liceu mi-au plăcut mult fizica și matematica, am fost olimpică națională la aceste două materii. Pentru că înțelegerea și practicarea oftalmologiei necesită cunoștințe vaste de fizică, mai ales optică, dar și matematică (spre exemplu, tratamentul chirurgical al strabismelor, adică al deviațiilor oculare), m-am hotărât să urmez oftalmologia. De ce oftalmopediatrie? Îmi doream mult să lucrez cu copiii și visam să duc la nivel de excelență un domeniu pe care îl evita marea majoritate a oftalmologilor, fiind considerat extrem de dificil.

Ați ieșit de pe băncile facultății ca șefă de promoție. Care a fost secretul unui parcurs de nota 10?

            Dorința de a face de la început lucrurile durabile și foarte bine cred că reprezintă secretul unui parcurs de nota 10. În timpul studiilor mele, nu am vizat niciodată notele, luând în calcul că am terminat facultatea de medicină ca mamă a doi copii. Am vizat acumularea temeinică a cunoștințelor. Având norocul unei memorii extraordinare, era suficient să parcurg o singură dată materia pentru un examen, să înțeleg și să rețin. Rareori, doar dacă volumul era uriaș, mai treceam a doua oară prin materie.

Ambiția lucrului temeinic făcut m-a însoțit în permanență și mă însoțește și acum. Ca medic chirurg oftalmolog, mă străduiesc să rezolv cazurile dintr-o singură operație, acolo unde știința și tehnica îmi permit.

Au fost profesori care v-au inspirat?

            Sigur că da, mulți și în timpul facultății, dar și al specializării în oftalmologie. În profesia noastră, când ești tânăr medic și în plină afirmare, îți dorești să găsești un mentor care să te ghideze pe parcursul devenirii tale profesionale. Nu este suficient să fii foarte bun profesional, să îți dorești să devii de excepție. Dacă nu ai un mentor bun, cred că toată lupta ta e în zadar. Dacă ai găsit acel mentor, care printr-un paralelism cu domeniul sportului – poate fi comparat cu un antrenor de excepție, te consideri un mare norocos. Eu am avut marele privilegiu să am trei mentori în România – Prof. Dr. Florian Balta, Prof Dr. Pop Mihai, Dr. Paul Ioan Grecu, și încă trei mentori în Europa – Prof. Dr. Klaus Peter Boergen, Prof. Dr. Oliver Ehrt, cei mai buni oftalmopediatri și chirurgi strabologi ai lumii medicale germane, și Prof. Marie Jose Tassignon, cel mai bun chirurg de cataractă pediatrică la nivel mondial. Ajunsă în prezent la momentul maturității profesionale, îmi doresc discipoli buni, cărora să le împărtășesc experiența acumulată.

Care au fost cele mai importante lecții învățate în timpul rezidențiatului de la Spitalul Clinic de Urgențe Oftalmologice din București?

            Să am răbdare, să acumulez cunoștințele necesare și experiență pentru a ajunge printre cei mai buni. Nu poți deveni peste noapte un chirurg de excepție, îmbunătățirea abilităților chirurgicale necesită timp, o curbă de învățare. Vorba neamțului: „langsam, aber sicher”, adică încet, dar sigur. Alte lecții învățate au fost: să îmi apreciez colegii și mentorii, să mă bucur că am avut norocul să învăț într-un spital public, în care școala de oftalmologie românească a format medici foarte buni, să înțeleg că nu poți fi excepțional în toate domeniile oftalmologiei, chiar dacă ochiul este mic. Din păcate, patologia fiind foarte vastă, trebuie să te specializezi într-un domeniu mai restrâns, pentru a deveni printre cei mai buni.

Ați urmat doctoratul de la Universitatea Ludwig-Maximilians din München, Germania. Cum a fost acest „salt” către o experiență medicală în pas cu inovațiile momentului?

            A fost o experiență inedită, mai ales că la acel moment, astfel de operații pe mușchii oblici nu se efectuau în România. Experiența unui doctorat în Germania m-a ajutat să îmi perfecționez metodele de examinare, dar și tehnicile chirurgicale. După cum vă spuneam, am țintit toată viața lucrurile temeinic făcute și de aceea m-am simțit în Germania ca acasă. M-am regăsit în spiritul lor de a fi și de a face de la început lucruri durabile.

Amintim aici și că sunteți primul român care a obținut doctoratul „Magna cum Laude” la Universitatea Ludwig-Maximilians. A fost un vis împlinit?

            A fost un vis împlinit, dar și o dovadă a faptului că țara noastră formează oameni de valoare, care vorbesc fluent mai multe limbi străine și care pot profesa fără probleme în Europa. Și apoi, ce satisfacție mai mare să ai decât să fii format de unii dintre cei mai tari oftalmopediatri din Europa, să ai șansa să înveți de la cei mai buni?

Cu toate acestea, ați ales să vă dezvoltați cariera în România.

            M-a adus mereu „acasă”, în primul rând, familia – aveam deja doi copii mici. În al doilea rând, a existat dorința de a-mi ajuta semenii, pe românii mei. În momentul finalizării doctoratului în Germania, în domeniul operațiilor de cataractă și al chirurgiei vitreoretiniene, lucrurile erau foarte avansate în România, derulându-se la fel ca în Europa. Nu același lucru puteam spune despre oftalmopediatrie, un domeniu greu, de care se ferea marea majoritate. Așa că m-am hotărât să iau „taurul de coarne” și să aduc în România toate noutățile învățate în Europa de Vest, pentru ca micii noștri pacienți să aibă cele mai bune premise de vedere cât mai bună.

„Acasă” ați pus bazele propriei clinici, care a evoluat treptat către dimensiunea unui modern spital de oftalmologie. Cum descrieți parcursul pornit de la o „clinică mică”, de pe strada Polonă din Capitală?

            În momentul în care am terminat rezidențiatul în România, acum exact 20 ani, deși am terminat ca șef de promoție și prim rezident în specialitate, la acel moment existau doar două variante de viitor: să consult într-o clinică optică, unde medicul tânăr prescria doar ochelari, sau să încep propria luptă pentru a deschide un cabinet privat. Bineînțeles că am ales a doua variantă, mult mai puțin comodă, variantă care a implicat o investiție mare din punct de vedere profesional, dar și material. Parcursul meu în calitate de chirurg oftalmolog nu a fost unul facil, dar tocmai acest lucru mi-a dat energia de a continua și de a crea cele mai bune condiții de examinare și operatorii pentru pacienții mici și mari. În prezent, am pus bazele celui mai bine dotat spital privat de oftalmopediatrie din țară.

Cum a decurs procesul de a realiza propria echipă?

            Procesul formării propriei echipe este un proces lung și anevoios, mai ales când conducătorul echipei este perfecționist. Și este normal să fie așa. După 20 de ani de medicină privată și după vreo 11 medici formați care au plecat în străinătate, am reușit să avem o echipă de medici de excepție, marea majoritate medici primari, care deși sunt tineri, au deja o experiență vastă. Personal, sunt tare mândră de echipa actuală și mă bucur din suflet că oftalmologii tineri au început să înțeleagă că pot profesa în condiții foarte bune în România, nemaifiind nevoiți să ia calea străinătății pentru a li se recunoaște meritele.

Este pacientul pediatric una dintre cele mai mari provocări întâlnite de oftalmolog? Sau este oftalmopediatria o ramură mai puțin accesată, tocmai din pricina complexității pe care o prezintă pacientul copil?

            Nu este vorba de complexitatea examinării copilului sau de dificultatea mai mare a unor tipuri de operații din sfera oftalmopediatrică. Mai mult ar fi vorba de disponibilitatea medicului. Puneți în balanță o consultație de oftalmopediatrie care, cu investigații și cu picături, poate dura 2 – 3 ore, versus o operație de cataractă a adultului, care durează 10 – 15 minute. Marea majoritate a medicilor tineri aleg operația de cataractă: mai rapidă și cu rezultate vizuale foarte bune imediat postoperator…

Pe lângă aparițiile din social media, podcasturi, prin care explicați afecțiunile ochilor pe înțelesul oricui, organizați și cursuri sau webinarii pentru tinerii oftalmologi.

            Ideea cursurilor a fost să deschidem ochii medicilor tineri, să le arătăm faptul că oftalmopediatria nu este așa grea, nu este o supraspecializare imposibilă, că de multe ori noi ne jucăm cu copiii tocmai pentru a le putea capta atenția, pentru a-i face să colaboreze în timpul examinării. Și mai e un aspect: cum poți ști tu, ca tânăr medic specialist, că îți va plăcea sau nu oftalmopediatria, dacă nu ai șansa să o practici deloc în timpul rezidențiatului? Din păcate, în serviciul public nu mai există de câțiva ani departament de oftalmopediatrie în București. Și atunci rezidenții unde pot învăța? Așa am decis să suplinim această lipsă a sistemului public.

Cum arăta oftalmologia la momentul în care ați terminat studiile și cum arată astăzi, dacă facem o paralelă?

            Evoluția oftalmologiei de-a lungul timpului este uluitoare. Odată cu dezvoltarea tomografiei în coerență optică, putem avea date structurale complete asupra nervului optic, dar și asupra retinei, pe care o putem vizualiza strat cu strat. Primele aparate de OCT (tomografie în coerență optică) au apărut în 2006, la un an de la terminarea rezidențiatului meu, așa că a trebuit să mă specializez din mers. De multe ori, am senzația că am crescut profesional odată cu tehnologia. Este un privilegiu să faci operații de cataractă ca rezident, folosind o incizie de 3,2 mm sau mai mare, iar acum să operezi cu incizii de doar 1,8 mm. În fiecare an apar implante de cristalin noi, din ce în ce mai performante. Astfel încât, uneori îmi doresc să mă fi născut mai târziu, pentru a mă bucura de acest salt tehnologic din ce în ce mai mare.