Interviu dr. Costin Duțu

Dr. Costin Duțu este medic primar chirurgie generală și își desfășoară activitatea în cadrul Royal Hospital București și în Secția II Chirurgie a Spitalului Universitar de Urgență Militar Central. Are competențe în chirurgia oncologică și în chirurgia laparoscopică, iubește profesia pe care și-a ales-o și pe care o practică cu profesionalism și empatie. Susține importanța relației medic – pacient și a beneficiilor care decurg de aici în cazul ambelor părți. Domnul doctor este și autor de cărți de specialitate, dar nu numai. În volumele de eseuri „Incizie printre cuvinte” și „Sutură de gând” tratează problema triunghiului medic – boală – pacient.

GALENUS: Cum au fost primii dumneavoastră ani de activitate în medicină?                

Fiecare dintre noi, în pragul profesiei de medic, poartă un foc mai mic sau mai mare. Rezidențiatul este creuzetul în care această lavă este așezată în forme de către îndrumători sau de sistem. Am avut norocul unor oameni precum dr. Ioan Timaru sau dr. Ionel Paul Oprea care m-au călit, dar m-au și ocrotit, precum și liniștea desfășurării primilor ani de chirurgie în Spitalul Militar Central. Au fost ani de zile operatorii prelungite până în noapte, ani în care noaptea se spărgea cu un telefon, dar mai ales au fost ani în care am simțit ce înseamnă să aparții unei echipe. În chirurgie (și nu numai!) ne aparținem nouă înșine doar în măsura în care știm să acceptăm sau să respingem ceea ce ne vine de la cei din jur, fie aceștia colegi, pacienți… sau șefi.          

Interviu Dr. Florin Chirculescu

De ce ați ales chirurgia generală? Ce v-a determinat să optați pentru această specializare?

Un lanț de întâmplări fericite, aș spune acum. Nu poți să iubești ceva sau pe cineva fără să îl cunoști. Ca elev de liceu, am făcut pregătire la biologie pentru facultate cu un student care este acum doctorul Lucian Alecu, medic chirurg de prestigiu. Am făcut apoi stagiile de vară din facultate în Compartimentul de Chirurgie Toracică din Spitalul Militar Central, pe care îl conducea dr. Teodor Horvat, eminentul profesor universitar de acum. La sfârșitul facultății, am fost repartizat alfabetic (!) în grija dr. Ioan Timaru. Așa am cunoscut chirurgia. Relația de iubire cu ea a apărut odată cu adrenalina primelor intervenții, dar și cu endorfinele date de zâmbetul bolnavilor la externare.

Cum spunea fiul meu, „Ție îți place să faci chirurgie 50% pentru că operezi și 50% pentru că îți place să vorbești cu oamenii”. Iată că după 24 de ani de la prima „întâlnire”, sunt tot în Secția Chirurgie II, condusă acum de dr. Florin Săvulescu.

Care sunt domeniile dumneavoastră de activitate și intervențiile pe care le realizați cel mai des?

Având competență în chirurgia oncologică și în chirurgia laparoscopică avansată, abordez frecvent tumorile tubului digestiv, dar și genito-mamare, îndeosebi cancerul de sân. Totodată, laparoscopia reprezintă cealaltă ramură a preocupărilor chirurgicale, cu accent pe tratamentul herniilor și eventrațiilor. Recuperarea cu dureri minime și reintegrarea rapidă în societate sunt dezideratul oricărui pacient, fiind asigurate de mai bine de 25 de ani de chirurgia minim-invazivă.

Vă desfășurați activitatea în cadrul Secției II Chirurgie din Spitalul Universitar de Urgență Militar Central, dar și în cadrul Royal Hospital București. Care sunt provocările zilnice, asemănările și diferențe în ceea ce privește fiecare unitate în parte?

Chirurgia este și trebuie să rămână aceeași, indiferent de mediul în care o practici. Fiziologia și anatomia umană nu se schimbă și ca atare, nici tehnica chirurgicală. De asemenea, relația medic – pacient trebuie să aibă niște coordonate bine stabilite, care nu se modifică după mediul în care îți practici meseria.

Dincolo de acest contact nemijlocit și neschimbat cu plaga și cu pacientul, sunt diferențe legate evident de volumul și de ritmul de muncă. Spitalul Militar, condus de doamna comandant Florentina Ioniță, este atât spital universitar, cât și spital de urgență, cu nenumărate cazuri de complexitate deosebită, în gărzi și în afara lor. Spitalul Royal, unde am avut norocul să îl reîntâlnesc pe bunul meu prieten și sfătuitor, dr. Ioan Stoian, este un spital dedicat cazurilor elective, rezolvate în condiții de confort pentru pacienți. Dacă alegerea tipului de intervenție se poate face de către echipa medic – pacient, alegerea locului în care se practică aceasta este, în opinia mea, exclusiv dreptul pacientului. Ceea ce contează la sfârșitul unui caz tratat este zâmbetul medicului și al pacientului.

Câți dintre pacienții oncologici ajung la dumneavoastră în stadiile III – IV?

Bănuiți răspunsul – din păcate mulți, prea mulți. Aș vedea aici trei cauze majore și totodată domenii în care putem schimba ceva. Educația medicală deficitară este una dintre ele, pornind de la lipsa autoexaminării – de exemplu, în cazul cancerului de sân – și mergând până la neglijarea unor simptome evidente și autotratamentul, fără prezentare precoce la medic. Mână în mână cu lipsa educației merge dezinformarea medicală care „zburdă” de ani buni pe internet. Se întâmplă asta nu numai în domeniul oncologic, plecând de la mămăligi fierbinți aplicate litiazei veziculare, trecând prin pase energetice pentru cancerul deja instalat și ajungând, cum știm, la „părerelogia” generală din domeniul coronavirusului. În cele din urmă, dar nu ultima, lipsa unor programe de screening are rolul ei în mulțimea de drame personale care intră în cabinetul chirurgului, gastroenterologului, radioterapeutului sau oncologului. A preveni ar trebui să fie primul cuvânt din vocabularul sănătății, așa cum trecem strada așteptând culoarea verde a semaforului, nu trecând oricum și bazându-ne că ne va repara cineva fracturile.

Care sunt cele mai noi tehnici chirurgicale în domeniul dumneavoastră de activitate?

Sunt greu de cuprins în câteva cuvinte. Chirurgia minim-invazivă este însă definitorie pentru progresul ultimilor ani, mai ales într-o societate care pune accent pe informație și viteză. Alături de ea, tehnologia începutului de mileniu ne vine în ajutor în privința oricărei patologii, atât în privința tehnicii chirurgicale (este comună acum utilizarea, de exemplu, a sigilării vasculare sau a anastomozelor mecanice, abia la debut acum 10 ani), cât și a tratamentului perioperator (protocoale de mobilizare rapidă, ca ERAS sau medicația oncologică de azi, care transformă cancerul dintr-o sentință într-un diagnostic).

Aveți vreun ritual anume înaintea intervențiilor chirurgicale?

În afară de ritualul asepsiei preoperatorii, al spălării mâinilor, este necesar ca înainte să ne curățăm și mintea de problemele personale. Nu o văd ca pe un impediment, ci mai degrabă ca pe un avantaj – colegii mei știu ce spun – când intri într-o operație, scapi de celelalte griji! În plus, înaintea unei intervenții mai delicate simt nevoia să rămân câteva minute cu mine însumi. Iar dacă, vorba lui Andrei Pleșu, aud și un fâlfâit de aripi de înger prin preajmă, e cu atât mai bine.

Cât de importantă este relația medic – pacient în obținerea celor mai bune rezultate medicale?

Vă mulțumesc pentru întrebare, ați atins un subiect important pentru mine. Vedeți dumneavoastră, în lipsa cuiva dedicat, un medic, și mai ales un chirurg e nevoit să efectueze o complexă și delicată psihoterapie de etapă asupra unui pacient ajuns într-un moment greu al vieții lui și e necesar, în opinia mea, să aibă cel puțin cunoștințe de bază în acest domeniu. Este deja un loc comun faptul că afectarea stării psihice se exprimă prin degringolada multor mediatori chimici implicați ei înșiși în procesele de vindecare fizică a pacienților. Vă dau un exemplu: frica pacientului față de operație. Frica este o reacție normală față de o agresiune (și operația, oricât am cosmetiza noi, asta este). În relația cu pacientul, medicul nu trebuie să anuleze teama cu o atitudine hiperprotectoare („vă garantez eu că nu veți păți nimic”), pentru că va anula astfel și mecanismele interne de apărare ale pacientului. În același timp, nici nu trebuie să o lase să se transforme într-o panică paralizantă, cu același efect negativ, ci să o „domesticească”. „Acordul fin” al pacientului în vederea operației se face prin alimentarea cu un flux suficient de informații corecte, inclusiv prin desene și comparații cu situații familiare din profesia lui, pentru a avea un pacient cât mai pregătit pe masa de operație.

Academia Chirurgilor Americani definește un medic bun prin triada competență – comunicare – empatie. Fără prima nu poți începe meseria de chirurg, fără ultimele două (non-tehnice!) riști să ai mai multe operații reușite decât bolnavi vindecați. Așa cum spuneam anterior, măsura reușitei tale ți-o dă (și) zâmbetul pacientului.

Dar relația între echipele multidisciplinare?

Când spui „echipă multidisciplinară”, mulți o văd poate ca pe o ceată de medici care au în mână fie un stetoscop, fie un bisturiu, fie cară în spate un ecograf sau, Doamne ferește!, un tomograf. Lăsând gluma deoparte, astăzi echipa multidisciplinară înseamnă tot dezvoltarea abilităților de comunicare și empatie menționate înainte, dar de data aceasta între medici. Fiecare dintre noi, chirurgi, anesteziști, gastroenterologi, imagiști, oncologi, trebuie să își cunoască limitele, să ceară ajutorul celuilalt și, mai ales, să recunoască greșelile. Fie prin contact direct, telefon sau orice altceva vreți, este foarte important să ne furnizăm rapid și corect informațiile medicale, astfel încât rezultatul final să fie nu satisfacerea orgoliilor proprii de diagnostic sau tratament, ci un pacient vindecat și, repet, zâmbitor.

Ați participat la numeroase cursuri de perfecționare și tocmai de aceea voiam să vă întrebăm cât de importantă este această învățare continuă pe tot parcursul carierei.

Chirurgia de azi nu e aceeași cu cea de acum 20 de ani, de acum 10 și nici măcar aceeași cu cea de acum 5 ani. Principiile chirurgicale rămân, dar tehnicile și tehnologia evoluează permanent. A rămâne cantonat în ceea ce ai învățat la un moment dat te poate decupla de la actualitate. Și aș vrea să mai adaug ceva: nu numai cursurile de perfecționare te învață; poți învăța și de la rezidenți, prin întrebările adresate sau soluțiile propuse într-o anumită situație, uneori după un simplu scroll în telefon. Medicul în general și chirurgul în special trebuie să evite ipostaza unei stânci atotștiutoare și să încerce să fie mai curând un burete pentru informațiile din jur. Firește, cu acel filtru de analiză pe care ți-l conferă experiența și rigurozitatea.

Ce s-a schimbat în această pandemie legat de intervențiile chirurgicale din aria dumneavoastră de activitate?

În primul rând, s-a schimbat contactul cu pacientul. Dincolo de utilizarea mănușilor (recomandate și în afara pandemiei!), utilizarea măștii limitează comunicarea cu pacientul, expresia feței fiind foarte importantă în transmiterea unui mesaj. A crescut astfel rolul tonului vocii, al expresiei ochilor (putem zâmbi cu ei!) și, evident, al conținutului convorbirii, care, dincolo de informațiile necesare, poate crea empatie.

Utilizarea, în cazul intervențiilor pentru cazuri COVID a măsurilor suplimentare (combinezon, vizieră) creează probleme de comunicare și de mobilitate, dar și aici se pot găsi soluții, cel puțin în privința primeia. Un cuvânt bun, o glumă și o mână pe umăr pot alunga senzația de singurătate resimțită de multe ori de acești pacienți. În privința cazuisticii, am constatat, pe de-o parte, prezența unei patologii chirurgicale grevate de hemoragii sau tromboze determinate de infectarea cu SARS-CoV-2 iar, pe de alta, înmulțirea cazurilor neglijate prin întârzierea voluntară a prezentării sau accesarea mai dificilă a serviciilor medicale.

Ați operat vreodată vreun membru al familiei sau ați face acest lucru dacă ar fi necesar?

Grea întrebare. Am făcut-o de câteva ori, dar de fiecare dată colaborând cu un coleg în care aveam încredere că ar duce cazul la capăt și fără mine. A trata pe cineva cere o minimă detașare, nu întotdeauna ușor de atins în astfel de cazuri.

Sunteți și autor de cărți. Povestiți-ne, mai multe, vă rugăm.

Da, în afara lucrărilor de specialitate am publicat și două volume de eseuri, Incizie printre cuvinte (ed. Etnous, 2015) și Sutură de gând (ed. Rao, 2020), despre triunghiul medic – boală – pacient.

De ce un chirurg ar și scrie despre pacienți și relația cu ei? Premisa că un chirurg DOAR operează este incompletă, așa cum vă spuneam anterior. Pentru că, pe lângă a opera, meseria te trimite să consulți pacienții, studenții te vor profesor, aparatele din sală – inginer, boala – judecător, drepturile tale – avocat, iar nevoia de supraviețuire – specialist în PR.

Meseria de chirurg cere, nimic nou sub soare, știință, concentrare și dedicare integrală atunci când o practici. Cere disponibilitate și imaginație, dar și luciditate, obiectivitate și rigoare. Este, prin ea însăși, o pasiune de devenire.

Medicii, și mai ales chirurgii, sunt oameni pasionați până spre (și nu neapărat la) perfecțiune. Sunt la fel și în afara programului operator. Unii sunt la curent cu toate gadgeturile din IT, alții îți descriu la milimetru componentele și performanțele mașinilor sau datele istoriei universale. Unii sunt vânători, pescari sau globetrotteri, alții cântă la vioară, pictează sau se înflăcărează atunci când discută despre minunile lumii. Fiecare se dăruiește pasiunii sale nu ca să uite de chirurgie, ci pentru a reveni, după atâtea existențe străine invadate, la el însuși. Pentru a evita tentația de Dumnezeu spre care îl poate împinge orgoliul și, nu de puține ori, mitul salvatorului, atât de cultivat în societatea românească. Pentru a putea opera apoi din nou ca un om și nu ca o divinitate, conștient că Olimpul poate deveni oricând un Vezuviu.

Pasiunea mea de revenire este scrisul. Acasă, la plimbare… sau la semafor (traficul…). Important e să separi cu acuratețe, în timp și spațiu, cele două pasiuni, exact cum ai separa două planuri musculare fără sângerare.

Este ceva ce nu v-am întrebat și ați vrea să adăugați?

Nu! Întrebările dumneavoastră au fost în același timp provocatoare și cuprinzătoare. Și apoi, când vorbim fără a răspunde întrebărilor din jur riscăm să devenim prizonierii obsesiilor noastre. Vă mulțumesc pentru timpul și spațiul acordate. Și să fim sănătoși, asta e o obsesie utilă!

Pentru ABONAMENTE și CREDITE DE SPECIALITATE click AICI!

Ruxandra Dumitrescu