Interviu Dr. Florin Chirculescu

Doctorul Florin Chirculescu face parte din categoria medicilor pe care pacienţii şi-l amintesc nu doar pentru rezultatul actului medical, ci şi pentru răbdarea de care dă dovadă în ceea ce privește relația medic-pacient. Orice intervenţie sau procedură le este explicată şi fiecare dintre pacienţii săi ştie la ce să se aştepte pe mai departe. Chiar dacă a ajuns să practice medicina pentru că părinţii i-au spus că meseria de scriitor nu există, o face cu drag şi cu succes având în vedere că, în prezent este medic primar, doctor în ştiințe medicale şi conduce secţia de chirurgie toracică a Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti (SUUB). A absolvit Facultatea de Medicină Militară din Bucureşti, iar debutul în meserie şi l-a făcut ca medic pe vapor. Până în anul 2003 a lucrat la Spitalul de Pneumoftiziologie „Sfântul Ştefan” din Bucureşti, de unde s-a mutat la SUUB. Pe lângă articole de specialitate, scrie şi literatură. În plus faţă de acestea, găseşte timp şi pentru a se ocupa de problemele sistemului medical, fiind liderul Federaţiei Sindicatelor Medicilor „Dr. Ioan Cantacuzino”.

GALENUS: Cum v-a schimbat experienţa de peste 35 de ani în domeniul chirurgiei toracice?

35 de ani de chirurgie toracică te schimbă radical! Nu pot să spun decât că este o specialitate cu mult mai „nemţească” decât altele, în sensul că lasă mai puţin loc imaginaţiei şi că te obligă la decizii extrem de bine cântărite. Diagnosticul şi sancţiunea chirurgicală în chirurgia toracică sunt foarte bine standardizate. În ceea ce mă priveşte, este o specialitate care m-a disciplinat foarte mult, ceea ce, iniţial, m-a cam deranjat: îmi plăcea mai mult „libertatea” din chirurgia generală. N-aveam de ales, însă, dacă voiam să fac chirurgie toracică.

Care sunt cele mai complicate intervenţii pe care le-aţi realizat împreună cu echipa dumneavoastră?

Rezecţiile de trahee şi pneumonectomiile cu rezecţie de carenă. Ambele tipuri de intervenţii obligă la o colaborare extrem de strânsă cu ceilalţi actori din sala de operaţie, cu anesteziştii, în primul rând.

Din tot ceea ce presupune chirurgia toracică, care este intervenţia dumneavoastră „preferată” şi de ce?

Nu pot să spun că există o intervenţie preferată. Motivul? În chirurgia oncologică toracică, de pildă, cu cât este mai amplă intervenţia, cu atât beneficiul pacientului este mai redus. Cu alte cuvinte, cu cât efortul chirurgical este mai mare, lucru care se întâmplă în cancerele care se prezintă tardiv la medic, cu atât câştigul pacientului în ani de viaţă este mai scăzut. În fond, medicina îşi propune să ofere pacientului cât mai mulţi ani, cât mai mult confort. Dacă nu obţii aşa ceva, ai tot timpul un gust amar, indiferent cât de spectaculoasă este intervenţia pe care ai practicat-o.

Profesional vorbind, care este punctul dumneavoastră forte?

Nu râdeţi: am senzaţia că buna comunicare cu pacientul şi cu aparţinătorii mă ajută cel mai mult în practică. Poate să pară ciudat, dar buna comunicare cu ei, acceptul lor de a merge înainte, indiferent de riscuri, mă face să fiu liniştit în timpul operaţiei.

Cum arată ziua de lucru a unui medic într-un spital de urgenţă?

Niciodată nu ştii cum arată o zi de lucru într-un spital de urgenţă. Vă pot spune doar atât – până acum 13 ani, am lucrat la Spitalul Tunari, într-un serviciu de cronici şi, pe atunci, ştiam luni ce vom opera vineri. Acum, la SUUB, nu ştim ce vom face în următoarea oră, deşi avem un program operator pe care ar trebui să-l respectăm. Urgenţele, însă, nu ţin cont de programul pe care ni-l facem, iar acest lucru este valabil pentru toţii medicii din SUUB.

Aţi profesat o perioadă ca medic pe vapor. Cum a fost această experienţă?

Pentru un medic nu prea era de lucru pe vapor. Marinarii erau bine verificaţi, aşa că evenimentele medicale erau rare. Îmi amintesc, însă, de un caz aparte – nu prin gravitate, ci prin faptul că nu aveam mijloace adecvate de diagnostic şi tratament. Un mecanic a suferit un traumatism la mâna dreaptă, la police, iar eu n-am avut cum să-mi dau seama dacă e sau nu o fractură, în lipsa examenului radiologic. În fine, fiind vorba de mâna dreaptă, la un mecanic, am hotărât să-i imobilizez segmentele aparent fracturate, numai că nu aveam ghips. Pe de altă parte, eram departe de orice port şi n-aveam cum să ne adresăm unui serviciu de ortopedie. Până la urmă, l-am rugat pe tâmplarul de la bord să confecţioneze la strung un fel de „mănuşă” din lemn, astfel încât să imobilizez policele şi mâna pacientului în „poziţie de scris”. Speram eu ca astfel să previn o eventuală evoluţie a fracturii către impotenţă funcţională – o catastrofă pentru un lucrător manual. Lucrurile au mers bine, iar în portul în care am ajuns am avut satisfacţia să-i aud pe ortopezii locali (eram la Tripoli de Liban) că găsisem soluţia optimă pentru pacient. Eram medic generalist, aşa că am fost tare mândru de mine – nu ştiam, pe atunci, că momentele de orgoliu din practica medicală se răzbună. Nu suntem dumnezei, nu suntem infailibili – iată un alt învăţământ al anilor de practică din spital.

Cât la sută depinde rezultatul unei operaţii de măiestria/experienţa chirurgului, cât de „destin” şi cât la sută de altceva (numiţi acest altceva)?

Nu știu să vă răspund la întrebare! Ştiu doar că acel altceva se numeşte noroc şi că, pe măsură ce capeţi experienţă, te străduieşti din răsputeri să faci ca „norocul” să aibă o cât mai mică pondere în demersul terapeutic. Eu unul n-am reuşit, până acum, să scap de hazard şi nu cred că voi reuşi vreodată. Cel mai important într-o operaţie e să fii alert şi să fi studiat cât mai mult, astfel încât să te surprindă cât mai puţine lucruri. Eu cred că bunul control al evenimentelor survenite prin hazard sunt cheia multor intervenţii de amploare.

Cât de importantă este, în viziunea dumneavoastră, discuţia cu pacientul şi aparţinătorii acestuia?

Este capitală. Riscurile sunt foarte mari în chirurgia toracică, iar chirurgul trebuie să-şi facă aliaţi din pacient şi din aparţinători. Boala este duşmanul comun al medicului şi al pacientului.

Care a fost recordul de ore petrecute în sala de operaţie?

Nouă ore, la o pneumonectomie dreaptă cu rezecţie de carenă, la care s-au asociat o protezare a venei cave superioare şi o pericardectomie lărgită cu plastie de pericard consecutivă.

Ce sfaturi aveţi pentru un medic aflat la început de drum?

Să opereze şi să înveţe, să opereze şi să înveţe, să opereze şi să înveţe!

Ce îl face pe chirurg să fie „bun”?

Aş vrea să vă pot răspunde. Dacă aş fi ştiut, poate aş fi fost un mai bun chirurg.

Care credeţi că este cea mai importantă abilitate pe care un chirurg specializat în chirurgia toracică ar trebui să o deţină?

Să cântărească pe toate feţele intervenţia propusă unui pacient, iar după ce o cântăreşte, să intre în operaţie odihnit şi cu mintea limpede.

Aţi fost aproape de a pleca să practicaţi medicina în Africa de Sud. De ce tocmai această ţară şi ce v-a oprit să o faceţi?

Sincer, la mijloc au fost doar probleme de facilitate de emigrare într-o ţară care îşi respectă medicii şi care face o chirurgie înaltă în centrele mari. În fond, primul transplant cardiac s-a efectuat la Groote Schuur, în Cape. N-am mai plecat doar pentru că răspunsul autorităţilor din RSA a întârziat foarte mult. Erau anii ’90, iar lucrurile se mişcau mult mai greu.

Pe lângă faptul că intraţi în blocul operator şi conduceţi secţia de chirurgie toracică, sunteţi şi lider sindical şi scriitor de SF-uri. De unde atâta energie pentru toate?

Nu mai scriu SF, sau, cel puţin, ultimile cărţi nu se încadrează în canoanele SF. Actualmente prefer să scriu „realist” despre situaţiile din România. Energie… toată lumea are energie, nu energia e problema. Cel mai important este să ai înţelegerea familiei, care se poate plictisi de un ins ocupat mai mereu.

Apropo de SF-uri, când credeţi că se va „vindeca” sistemul de sănătate românesc?

Niciun sistem de sănătate, de nicăieri, nu are cum să se vindece. Peste tot pe Pământ există un dezechilibru între necesarul de sănătate şi oferta de servicii de sănătate publică. Bolile sistemului românesc ţin de două aspecte: banii infuzaţi în sistem, care sunt mult prea puţini, şi managementul sistemului, care se face, mai degrabă, după ureche. Dacă decidenţii ar privi sistemul de sănătate ca un pacient macro, poate că lucrurile ar avea şansa să se îndrepte, cu condiţia ca managerii să fie cu adevărat manageri, 24/7. La cum arată acum însă, intenţiile aceloraşi decidenţi, modul în care se desfăşoară managementul macro, şi, mai ales, disponibilitatea de a finanţa sistemul, nu văd o îndreptare în viitorul apropiat.

Urmăriţi filme/seriale SF? Care sunt preferatele dumneavoastră?

Cinstit să fiu, cel mai mult îmi plac documentarele istorice şi sociale. Legat de SF, aş vrea să spun că viaţa reală bate SF-ul de mulţi ani încoace. Poate că din acest motiv m-am îndepărtat de speculaţia ştiinţifică. Pesemne că am îmbătrânit.

Cum vă imaginaţi peste 10 ani?

Aş vrea să fiu sănătos, aş vrea ca toţi ai mei, prietenii şi cunoscuţii mei să fie sănătoşi.