Interviu dr. Sandra Adalgiza Alexiu

Medic primar în Medicina Familiei, instructor-formator, președinte al Asociației Medicilor de Familie București-Ilfov și director al Conferinței de Medicina Familiei, dr. Sandra Adalgiza Alexiu este exemplul perfect că visul din copilărie poate deveni realitate. Pasiunea pentru domeniul sănătății a pornit de la o trusă medicală de jucărie, primită încă de la grădiniță. Anii de studii și gărzi au fost presărați cu experiențe care au demonstrat în timp că practica a fost cea mai bună cale de a învăța cum poate să ajute pacienții, însă rolul de medic de familie înseamnă mult mai mult. Descoperim această specializare, cu plusurile și minusurile ei, într-un interviu care schițează foarte bine actualele realități și provocări cu care se confruntă medicii de familie din România.

GALENUS: Cum ați ales medicina?

            Nu am vrut niciodată altceva, acesta a fost gândul meu de când eram copil. Fiecare copil își alege de mic meseriile preferate, văzând în familie sau poate din jocuri. Nu am avut deloc medici în familie, dar mi-am dorit să fac medicină de când eram la grădiniță, de cum am primit prima trusă de medic, cum primeau în dar mai toate fetițele. Pe măsură ce au mai evoluat lucrurile, la un moment dat mi-am dorit să fac gastroenterologie, pentru că mama mea suferea din cauza stomacului. Nu am urmat gastroenterologie, dar gândul de la medicină nu mi-a zburat niciodată. Acesta a fost drumul meu din start.

Cum a fost acest parcurs?

            După cum am menționat anterior, ideea de medicină a fost mereu prezentă în opțiunea mea de viitor, dorindu-mi să fac gastroenterologie. Am ales un liceu de specialitate, am făcut chimie – biologie la liceu, după care am dat la facultate, la Iași. Mi-a plăcut foarte mult orașul. Am avut din start două dorințe: să nu ajung în București și să nu îngrijesc copii, dar s-a întamplat exact reversul. Cumva la 180 de grade, am ajuns să nu fac gastroenterologie, ci medicină de familie. Parcursul nu a fost deloc ușor, ci cu multe surprize. Am terminat facultatea în 1992, ceea ce înseamnă că am prins ca student un pic din anii de după revoluție. Am prins și perioada de dinainte de ea, cum ar fi revolta studenților de la Iași, din ’87, chiar din cămin. Am petrecut 6 ani în cămin, iar acest lucru dă un parfum deosebit acelor ani de facultate.

Cum au trecut toți acești ani de facultate? Ați descoperit acele modele care v-au insuflat și mai mult pasiunea față de medicină?

            Era un pic diferită facultatea de la Iași față de cea de la București, în ceea ce privește ce și cum se preda. Și da, am avut câteva modele, niște profesori extraordinari, pe care i-am respectat teribil de mult. Am început să fac gărzi încă din anul 3. Aveam un asistent la semiologie, care ne chema în gărzi. Ne spunea că acolo vom învăța cu adevărat medicină, dat fiind faptul că nici nu știam la acel moment să punem mâna pe pacienți. Așa am ajuns să facem gărzi. Și așa a fost. Am învățat foarte multe lucruri, într-o vreme în care în triajul spitalului veneau inclusiv întreruperi ilegale de sarcină. Deci am apucat să vedem în gardă cazuri pe care teoretic nu știam cum să le abordăm, dar le-am învățat ca practică. Și mi-a fost foarte clar că acolo este locul meu. Gheorghe Bălan este încă la facultate; pentru mine a fost un model de ce înseamnă să te dedici medicinii. Am mai avut câteva modele dintre profesorii reputați din facultate. Însă pe partea de medicină de familie, cred că cea mai frumoasă amintire pe care o am este cea a doamnei doctor Mătăsaru. Cu dumneaei am făcut specializarea care se numea policlinică, echivalentul medicinii de familie de acum. Practic, lucram în cabinete, în timp ce doamna doctor Mătăsaru vedea pacienții. Țin minte că avea în dulap o mulțime de jucării cu fermoar pe burtică. Când se deschidea fermoarul, în burtică vedeai o mulțime de puiuți. Pe aceștia din urmă, doamna doctor îi dăruia copiilor care veneau la consultații. Mi s-a părut un lucru extraordinar. Și așa, toți copiii veneau cu drag la vizita medicală, nu cu frică. Nu erau amenintați cu injecții. Mi-a rămas foarte bine întipărită în minte imaginea copilului vesel care intră într-un cabinet. La fel de bine îmi amintesc și imaginea doamnei doctor, care ne spunea că trebuie să citim în fiecare zi și să avem totdeauna la îndemână ceva cu care să verificăm dacă ce spunem sau facem este corect, într-o vreme fără internet, Google și toate lucrurile care fac astăzi mai ușoară alegerea. Era vorba de agende de buzunar, carnețele pe care ne notam formule. Au urmat ani de pregătire la cabinet, de stagiu în spital. Stagiul l-am făcut la Spitalul Județean de Urgență din Pitești, orașul în care erau părinții mei. Doamna doctor Marinescu a fost un alt model foarte important pentru mine, care a avut încredere într-un stagiar. Pentru că, după ce termini facultatea de medicină, nu știi chiar foarte multe lucruri. Știi doar multă teorie. Iar dr. Marinescu a avut încredere să-mi lase pe mână un salon în care îmi făceam consultațiile, recomandam tratament și ceream analize. Sigur că mă verifica după aceea, fără ca eu să știu. Dar mi-a creat impresia că pot să fac această muncă și că trebuie să învăț să mă descurc singură.

Cât de importantă este această validare a muncii în medicină?

            A fost un lucru foarte important. Atunci când trebuie să decizi foarte repede, cineva trebuie să aibă curajul să te lase. Doamna doctor Marinescu îmi explica dacă am greșit, care era punctul ei de vedere, mă lăsa să-mi argumentez punctul meu de vedere. În felul acesta învățam. Iar faptul că mă trata cu egalitate, mi se părea foarte important. Nu văd astăzi tineri medici să fie tratați pe picior de egalitate. Văd o mulțime de tineri care se simt inferiori, nebăgați în seamă, ignorați. În viteza în care trăim și în felul în care se face medicina astăzi în România, probabil că acest fapt este una dintre sursele de dezamăgire și dintre motoarele care trimit medicii afară din țară.

Am putea spune că alegerea specializării este cel mai mare pas în cariera viitorului medic. Cum poate face tânărul la început de drum alegerea corectă?

            În România, medicina nu se alege vocațional. Nu te testează nimeni la medicină dacă ești făcut pentru asta. La fel, când îți alegi specialitatea, nu te testează nimeni dacă ești făcut pentru ea. Și pentru că nimeni nu îți verifică vocația sau aplecarea către o anumită specializare, ar trebui ca tinerii să aibă acces încă din facultate la mai multe ramuri medicale, ca să înțeleagă ce înseamnă fiecare în parte. Astfel, să poată alege în cunoștință de cauză, să nu fie nevoiți să facă alegerea doar în funcție de medie sau de distanța de acasă până la postul pe care îl vor câștiga. Pentru că acest lucru este o mare pierdere. Dacă îți dorești să faci medicină și să mergi într-o anumită direcție, asta ar trebui să te motiveze.

Medicina de familie necesită în permanență „forțe proaspete”. Ce ar trebui să știe orice tânăr aspirant sau deja medicinist despre această specializare?

            Concurența la medicină a scăzut foarte mult în ultimii ani. Când am dat eu la facultate, eram 7, chiar 10 pe loc. Am ajuns acum la 2 – 3 pe loc, poate chiar mai puțin de 2 pe loc în unele situații, spre exemplu la Farmacie. Există alte domenii de care tinerii sunt mai atrași, pentru că ei văd și partea practică. În momentul când am dat eu la facultate, drumul era cât de cât cunoscut. Posturile erau asigurate, fiecare medic își găsea un post, existau suficiente. Astăzi nu mai poți spune unui tânăr medic: „Mergi către specializarea asta”. Da, eu pot să îmi laud specializarea. Este grea ca toate celelalte opțiuni din medicină, însă are niște lucruri speciale, pe care oricine optează pentru o astfel de specializare nu le află însă în facultate sau rezidențiat, ci le află în timp, făcând practică serioasă, reală, în cabinete. Medicina de familie înseamnă, în plus față de celelalte specializări, un contact prelungit cu pacienții, un contact prelungit cu aceiași pacienți, cu familiile lor, pe care ajungi să le cunoști în niște amănunte de-a dreptul intime și cărora poți să le vezi, medical vorbind, gradele de risc în familie. Nici nu trebuie să îi mai întrebi dacă au în familie cazuri de boala X sau Y, pentru că tu deja le știi. Pe de altă parte, ca să ajungi să fii atât de bine inclavat în famiile respective, trebuie să comunici diferit. Medicul de familie comunică diferit cu pacienții, în comparație cu medicii din alte specializări. Gândiți-vă că, dacă te duci ca pacient să faci o operație, este posibil să nu mai calci tot restul vieții pe la medicul respectiv. Îl vezi câteva zile, iar el nu apucă să te cunoască. În schimb, ajungi la medicul de familie cu toate bolile pe care le ai, toate internările și toate întâmplările medicale din viața de pacient.

Dacă ar fi să creionăm profilul medicului de familie, ce calități nu ar trebui să lipsească?

            Pe lângă faptul că trebuie să fie bun medic, bun diagnostician, empatic și bun vorbitor, trebuie să știe și să integreze toate aceste informații, așadar trebuie să fie și un bun manager. Și nu doar un bun manager al cabinetului, așa cum se înțelege de obicei, ci trebuie să fie un bun manager al pacientului în sine. Trebuie să faci toată această sinteză diagnostică și terapeutică, punând toate aspectele în armonie. Pentru că pacienții care se duc într-o anumită specializare, primesc o schemă terapeutică. Însă, poate că schema respectivă nu ține cont de toate bolile pacientului și nici de posibilitățile lui materiale sau de posibilitățile medicale de-a monitoriza pacientul respectiv. Gândiți-vă că sunt medicamente care trebuie monitorizate lunar. De exemplu, anticoagulantele, pentru care trebuie să faci INR în fiecare lună, dar pacientul din medicul rural nu are la dispoziție laborator în fiecare lună. Atunci, trebuie să ajustezi cumva toate aceste terapii, astfel încât să găsești soluția cea mai bună pentru pacientul respectiv, una personalizată. Pe lângă toate acestea, un medic de familie trebuie să ia decizii pe loc, în foarte multe situații, în condițiile în care nu are câteodată nici laborator, nici colegi din alte specialități, care să-l ajute cu o părere.

Primul contact al pacientului care semnalează probleme de sănătate este medicul de familie. Câte dintre cazuri se rezolvă sau ar trebui să se rezolve la acest nivel?

            În mod normal, colegii noștri din alte țări rezolvă 90% dintre prezentările la cabinet acolo, restul de 10% mergând mai departe, în eșaloanele superioare, la clinici, la spitale, la centre de înaltă performanță. Dar cele 90% dintre cazuri trebuie rezolvate cu mâinile tale. Însă locul în care faci acest lucru, în secolul XXI, cabinetul de medicină de familie din România, ar trebui să arate altfel. Trebuie să ai la îndemână microlaborator, instrumente ușor de utilizat, posibilitatea de sterilizare, posibilitate de microchirurgie sau de a recolta, să existe digitalizare sau posibilitatea de a face telemedicină. Noi nu reușim să ajungem în secolul XXI în România, care are jumătate din țară în mediul rural din punct de vedere al populației și al medicinii de familie, jumătate pe care și așa nu o mai putem acoperi fizic cu medici.

Așadar, reprezintă lipsa digitalizării o provocare în practica medicinii de familie? Ce lipsește și, mai ales, ce este de făcut în aceste condiții?

            Noi nu am reușit să facem dotări la cabinete pentru că s-a întârziat foarte mult orice program de dotare, de la propria dotare, propriul management de cabinet, cu acele fonduri puține pe care le avem. Există, totuși, oameni care au reușit să facă pasul acesta și au devenit investitori, au câte ceva în cabinete. Programele naționale, cum este PNRR, deocamdată stagnează. Noi nu am reușit să facem pasul digitalizării complete. Într-adevăr, digitalizarea a venit peste noi, dar n-a plecat partea de birocrație. La ora actuală, trebuie să avem raportări în dublu, atât pe hârtie, cât și electronic, iar acest fapt ne dezavantajează foarte mult. Din păcate, nu pot să vin cu astfel de argumente la un tânăr și să îl sfătuiesc să facă medicină de familie. Pot să îi spun doar partea frumoasă și partea complet diferită față de celelalte specializări: medicul de familie trebuie să fie și practician, și manager. Punctăm acest fapt într-o conferință denumită „Medicul de familie – practician și manager”, pe care o avem în fiecare iarnă. În cadrul evenimentului, punem față în față activitățile medicale cu cele de management, de leadership, de comunicare, dar și cu lucrurile ce țin de birocrație, de finanțare, situații care se întâlnesc atunci când ai un cabinet al tău, de care te ocupi.

În România, care este procentul de cazuri care se rezolvă la cabinet?

            Procentul celor care pleacă mai departe, cu trimiterea de la medicul de familie, este mic. În momentul de față, reușim să rezolvăm la cabinete circa 70% dintre prezentări, dar nu toată țara este alcătuită din centre universitare. Dotările moderne sunt în zona universitară și în zona privată, care nu targetează deloc sistemul de medicină din mediul rural. În zonele rurale nu avem curent, nu avem canalizare, nu avem spitale regionale sau teritoriale, centre de permanență care să asigure lipsa medicului de familie în afara programului. Nu avem centre de primiri urgențe, care să rezolve chestiuni mai apropiate de zona rurală, în care să nu fie necesar transportul cu elicopterul peste jumătate de țară, lucruri care să se desfășoare conform unui sistem de rotițe care să meargă ca unse. Deși sunt lucruri care se întâmplă sporadic.

            Și cu toate că medicina se bucură de un real progres în ultimii ani, în România s-a investit foarte mult în zona de orașe universitare, de medicină de înaltă performanță, dar nu s-a investit în zona „joasă”, care să degreveze zona universitară de unele cazuri, astfel încât să nu se ajungă până la cazuri complicate, să se facă prevenție. Ori pentru asta nu poți să umpli țara de RMN-uri. Nu zice nimeni că nu sunt utile, ele sunt extrem de utile pentru anumite cazuri, dar în medicină, ca să ajungă la spital cazurile cu adevărat grave și pentru ca pacienții să nu mai ajungă în ultimele stadii, trebuie să le descoperi din timp, iar ca să le descoperi din timp, trebuie să faci prevenție și ca să faci prevenție, îți trebuie medicină de familie.

            M-ați întrebat mai devreme cum putem atrage tinerii către această specialitate. Nu prea am argumente în momentul acesta. În afara faptului că facem tot ce putem ca să ne facem meseria acolo unde suntem și că multora dintre noi încă ne place ceea ce facem, nu putem să facem aceste lucruri singuri. Pentru că nu există o strategie care să se axeze pe medicină primară; orice încercare de a fi făcut asta s-a lovit de refuzul de a finanța corect medicina primară. În România, întotdeauna s-a punctat ideea de finanțare mai ales pe spital. Fiind bani puțini, fondurile s-au dus imediat preferențial către spitale, în defavoarea medicinei primare. Orice încercare de acest gen s-a oprit la un moment dat, deși toate reglementările internaționale la ora actuală vorbesc despre conceptul „one health” – un pachet de măsuri de sănătate care să fie accesibil oricui pe lumea asta, că este asigurat, că nu este asigurat, că are casă, că stă pe drumuri, nu contează. Fiecare trebuie să beneficieze de un minimum de asistență primară. Iar asistența primară se face prin medicina de familie și medicina comunitară. Dar dacă tu nu finanțezi aici? Și să ne înțelegem, când vorbesc despre finanțare, nu sugerez să crești veniturile medicului. Înseamnă să finanțezi locul unde se face acest tip de medicină. Primul pas, prima cameră sau anticameră este medicina de familie, unde se poate face prevenție. Dar la ora actuală, din punct de vedere al educației medicale, populația este la pământ. Din punct de vedere al prevenției, suntem la pământ; nu facem decât să tratăm cazuri de persoane care ne vin gata bolnave. Nu mai apucăm să facem prevenție, suntem atât de ocupați cu oamenii bolnavi, că nu mai avem timp să prevenim alte îmbolnăviri.

Cum vedeți pacientul în acest lanț al slăbiciunilor?

            Pacientul este un rezultat al felului în care a fost gândit sistemul. Noi, în mod cultural, avem o moșternire grea, chiar dacă acest cuvânt este cumva utilizat mai des în sens ironic. Pacientul român este rezultatul modului în care a fost privit și tratat de sistem. El nu a învățat din copilărie chestiuni legate de medicină, termeni medicali, despre boli, nu a avut și nu are noțiuni minime de prim ajutor, nu înțelege niște chestiuni extrem de simple, de comportament, legate de sănătatea lui. Pacientul român nu este conștient de faptul că prevenția este mai utilă decât să ajungă să se trateze când este în ultimul stadiu. Nu a fost învățat că un control preventiv este necesar, nu a fost nici constrâns să facă acest lucru. Să nu ne imaginăm că oamenii din alte țări se nasc învățați în sensul acesta. În alte țări, dacă nu îți faci controalele preventive la timp, plătești mai mult atunci când ești bolnav, pentru că ai neglijat acest lucru. Deci toate aceste tipuri de constrângeri, fie ele doar financiare, vin dintr-un sistem de asigurări care funcționează într-un mod/ritm fluent. Nu aș invinui pacientul român că se chinuie să se lupte pentru o bucățică de pâine, că banii lui sunt foarte puțini, și atunci prefer să-și ia o pâine pe masă, decât să vină la doctor, unde a fost învățat în mod cultural că se vine cu ceva.

            Eu sunt medic de familie în mediul rural și am avut, în cei 30 de ani de când lucrez în acest cabinet, pacienți care mi-au căzut în genunchi în față rugându-mă să nu îi trimit la spital, pentru că ei nu au bani, și cerându-mi să-i salvez eu cum pot. Și, vă rog să mă credeți, nu poți face multe dintr-un cabinet de medicină de familie, pentru un pacient decompensat, cu diverse boli. Am pacienți care nu au ajuns niciodată într-un oraș, cu toate că eu lucrez la 3 kilometri de București, unde există gaze de câțiva ani și canalizare abia acum. Cu alte cuvinte, suntem foarte departe de Capitală, mai ales ca mentalitate, cu toate că suntem atât de aproape fizic. Atunci, în fața unor lucruri care se rostogolesc de 100 de ani, dacă nu de mai mult, în mintea pacientului român, nu poți să-l faci vinovat pentru ceea ce se întâmplă. El se luptă în universul acela în care trăiește să supraviețuiască. Și trebuie să facă alegeri și prioritizări. Și sigur că nu își prioritizează sănătatea, și ajunge să îi pară rău când e prea târziu.

Așadar, pacientul este oglinda sistemului. Cum corectăm acest fapt?

            Cu asta ne confruntam astăzi. Cu pacienți care nu își fac controalele preventive, nu au aderență terapeutică, acei pacienți cronici care au nevoie de tratament toată viața, dar nu vin lunar la medic pentru că nu înțeleg conceptul de boală cronică. Ne confruntăm cu pacienți care nu vin la controale periodice pentru că „se simt bine”, nu se simt bolnavi. Și atunci nu văd de ce trebuie să vină, pentru că la doctor te duci doar „când te doare ceva”. Avem persoane care își amenință copiii cu o injecție la doctor dacă nu sunt cuminți, ceea ce creează frica de ac. Avem persoane care preferă să se ducă la vindecători sau la biserică în loc să vină la doctor și se opun vaccinării pentru că dau crezare curentelor antivaccin, care au găsit în toți oamenii care nu au educație medicală cel mai bun teren să se dezvolte. Pacienții sunt oglinda felului în care statul a avut grijă de fiecare locuitor al lui.

Ce am învățat din pandemie?

            Din pandemie, am învățat la nivel individual, însă la nivel organizațional și la nivel macro, sunt puțini care au învățat ceva. Sigur că acum vom asista la programe de adaptare a țărilor, pentru cazuri de criză. Sigur că am învățat câte ceva. Eu nu aș vedea numai partea rea. Din pandemia asta, am învățat multe lucruri pozitive. Sunt oameni care s-au mișcat incredibil de repede. Noi am avut genomul virusului în câteva luni. Având completă harta genetică, am reușit să facem vaccin în câteva luni, am învățat să economisim etape inutile și am învățat că o bună finanțare duce la descoperiri științifice extraordinare, pentru că s-au dus niște sume foarte mari în zona de cercetare.

            Ce s-a întâmplat în acești ani a revoluționat medicina cu totul. Vom vedea niște evoluții fulgerătoare în următorii ani, tocmai datorită faptului că s-a finanțat corect partea de cercetare în țările care și-au permis acest lucru. Am văzut, însă, și ce înseamnă manipularea la toate nivelurile. Am văzut ce înseamnă să ai interese financiare care să ducă la manipulări în zona de vaccinare sau tratamente: tot felul de antivirale fără relevanță, tot felul de leacuri disponibile pentru toți credulii. Și credulii sunt oameni care nu au avut suficientă educație medicală încât să facă diferența între ce este bun și ce este fals.

            Omenirea a fost prinsă pe picior greșit, nu a fost pregătită pentru o pandemie, deși se știe din punct de vedere medical, dacă ne uităm la istoria lumii, că la aproximativ 100 de ani apare câte o pandemie. Abia trecuseră 100 de ani de la ultima gripă spaniolă, care a decimat populația lumii. Era de așteptat că există o emergență a unor microbi care vor face prăpăd. Eram oarecum pregătiți internațional pentru o eventuală pandemie de gripă. Să nu uităm că sunt centre în lume care studiază foarte îndeaproape toate virusurile, că asta ne-a ajutat mult să facem progresele inimaginabile care s-au făcut în domeniu. Dar practic, ca să acoperi toată populația globului, încă nu am fost pregătiți de lupta cu manipularea.

Cum reușim să implementăm prevenția, singura soluție care poate salva atât sistemul, cât și pacientul?

            Nu este greu să faci ce au făcut alții. Strategiile de sănătate publică nu sunt o știință extraterestră. Sunt lucruri destul de clare. Este o specialitate din medicină care ține mai mult de viziunea globală. Trebuie să știi foarte bine ce se întâmplă la nivel micro, ca să poți aplica la nivel macro, și există oameni specializați în asta. Problema este că o strategie de sănătate publică induce niște schimbări în comportamente și activități. În general, schimbarea atrage respingere. Când vrei să faci o schimbare, primul lucru pe care îl face omul în mod reflex este să refuze schimbarea. Uneori este nevoie de coerciție, alteori de amenzi. Uneori este nevoie de o strategie întreagă și de oameni care să susțină schimbarea. Însă cel mai rău este când se implică politicul. Dacă s-au obținut progrese în a face prevenție în alte țări, s-au obținut pentru că au existat niște restricții financiare. Când se ajunge la un stadiu avansat, costurile bolii sunt atât de mari încât sistemul nu le poate susține pe toate, și atunci pacientul plătește o parte din ele. Ca să nu plătească sume mari, el trebuie să ajungă la medic într-un stadiu precoce al bolii, fapt ce implică descoperirea afecțiunii mai devreme. Așadar, pacientul trebuie să vină la controale preventive, iar ca să aplici așa ceva, înseamnă să ai suficientă voință politică să nu te bagi în medicină.

            Strategiile de sănătate publică ar trebui să fie susținute financiar fără să permită implicarea politicii. Unde avem politică, avem tot felul de scurtături electorale și oferte care taie din avântul lucrurilor făcute corect. Nu putem să avem lucruri făcute corect, dacă avem oameni numiți politic până la cel mai jos nivel, care se descurcă și ei cum pot cu fondurile pe care le primesc și pe care uneori le cerșesc; dacă oamenii care lucrează în sistem nu sunt plătiți conform muncii lor. Nimeni nu vrea să se îmbogățească din meseria lui neapărat, dar vrea să fie plătit corect pentru munca pe care o depune. Spun asta pentru că am auzit de nenumărate ori de la conducătorii caselor de asigurări, cu care am avut ocazia să stau față în față la diverse negocieri, că dacă vrem bani mai mulți, trebuie să fim pregătiți să muncim mai mult. Asta înseamnă cu totul altceva decât să fii plătit corect pentru munca pe care o depui. Era un fel de ofertă prin care ni se spunea că ni se pot da bani mai mulți dacă muncim și mai multe ore. Medicina nu este o meserie pe care să o plătești cu ora sau pe bază de produs finit, pentru că lucrurile nu se întâmplă așa. Nu este atât de matematic. În medicină, 1 + 1 nu fac întotdeauna 2. Când calculezi munca unui medic, nu poți s-o calculezi în numărul de ore sau de hârtii semnate. Trebuie să te gândești cât de mult muncește până ajunge să ia o decizie ca medic, cât de importantă este acea decizie, câte se află în spatele deciziei și cât de mult cântărește. Nu repari mașini, repari vieți. De aceea, ar trebui să cântărească diferit. Și nu mă refer doar în bani. Sunt colegi de-ai noștri care au plecat din țară, foarte mulți, mii de doctori. În medicina de familie, „hemoragia” este cea mai mare față de celelalte specialități, dintr-un motiv cât se poate de simplu. Colegii noștri au plecat în alte țări, unde sunt apreciați ca medici, nu ca unități de făcut hârtii. Sunt chemați acolo de către consilii locale și de către primari, autorități locale care văd cu totul altfel implicarea în sănătatea comunității. Acolo, oamenii doresc să aibă comunități sănătoase. Pentru asta, sunt dispuși să investească bani pentru a aduce un medic care să facă această comunitate sănătoasă. Este un principiu atât de simplu, pe când la noi vedem, în oglindă, primari care se ceartă cu medicii și le cer chirii foarte mari la cabinetele care aparțin primăriei, pe care edilii nu au vrut să le dea în administrația medicilor. Cei din urmă reușesc să le facă viața grea medicilor, pentru că se simt stăpâni în zonă, în loc să gasească o cale bună de colaborare. Așadar, nu este de mirare că medicii decid să plece în alte părți, unde sunt apreciați. Sunt primari din Franța care ne-au luat colegi, inclusiv din boardul Societății Naționale de Medicină a Familiei, oferindu-le o localitate unde toți oamenii așteptau cu disperare un medic. De asemenea, le-au oferit și posibilitatea de a-și face acolo o casă, să își ducă la școală copilul, să aibă acces la știință, nu să se chinuie să facă rost de o revistă sau de un abonament la articole, la care cu greu ca medic de familie ai acces, pentru că sunt tarife foarte mari. De acolo, au posibilitatea să mai participe la diverse activități, conferințe, fără să se chinuie să își găsească înlocuitor, tocmai pentru că există un sistem care funcționează în acest sens. Noi, de aici, nu ne permitem să plecăm în concedii, pentru că nu găsim înlocuitor. Nu mai avem medici de familie în toate localitățile din România, pentru că nu mai avem medici care să vrea să fie medici de familie, pentru că nu mai acceptă să facă naveta. Sunt cazuri în care nu mai acceptă să lucreze într-un cabinet care, în mod normal, nici nu ar trebui să fie aprobat sau avizat, din cauză că nu are apă curentă și unde trebuie să faci medicină cu mâinile goale, pentru că nimeni nu îți dă atenție. Pentru medicina de familie, există o solicitare imensă în țările în care aceasta se pune pe locul I.

            În România, la ora actuală, avem 18 medici de familie sub 30 de ani. Și vă mai ofer o cifră: peste 41% dintre medicii de familie din România, la ora actuală, sunt peste vârsta de pensionare. Altfel spus, ei s-au pensionat și continuă să lucreze în cabinete pentru că nu are cine altcineva. În prezent, marea majoritate a medicilor de familie din România sunt decreței, născuți în ’68 – ’69. Așadar, în 10 ani sunt pensionabili.

Iar semnalul de alarmă a fost tras, prin diversele acțiuni, pe care medicii de familie le-au susținut chiar și în stradă… Care sunt primele reacții, inclusiv în rândul opiniei publice?

            Fiind în asistență medicală primară, noi vedem cel mai bine nevoile pacienților noștri, care sunt atât de mulți. Practic, toată populația țării este înscrisă la medici de familie. Știm exact ce se întâmplă, care sunt durerile și problemele cu care se confruntă pacienții. Știm că nu au acces la analize, la medicamente, că au pensii mici… Cu toate că știm lucrurile acestea și în ciuda revendicărilor nostre din istoria postdecembristă, din păcate, nu am fost susținuți de pacienți decât sporadic, foarte rar. Societatea civilă nu cred că este încă pregătită să se lupte pentru partea de prevenție. Pentru că nu există încă acest concept care să fie învățat de mici, conform căruia să își facă niște controale preventive.

Din dorința de a încheia această discuție într-o notă cât mai optimistă, povestiți-ne despre noul sediu în care ne-ați primit.

            Asociația Medicilor de Familie București-Ilfov este extrem de vizibilă atât pentru zona medicală, cât și pentru populație, atât prin comunicare, cât și prin ceea ce facem pentru colegii noștri. Noi suntem și formatori, oameni care pe lângă specializarea de medicină de familie, am trecut și prin școala de formare. Înseamnă că avem capacitatea și dreptul de a preda, ne permitem să facem o mulțime de lucruri legate de educație medicală, atât pentru colegii medici, cât și pentru pacienți. Când mă refer la pacienți, mă refer la campanii, când mă refer la medici, mă refer la cursuri, conferințe, simpozioane. Făcând asta zi de zi, de mulți ani, pot spune că era absolută nevoie de un sediu al nostru, iar sediul nou pe care ni l-am luat este special amenajat. Are o sală unde putem organiza ateliere practice, alături de colegii din București și Ilfov, dar și din celelalte județe, unde accesul la literatură medicală sau cursuri nu este la fel de facil. Avem o mulțime de colegi care vin din județele învecinate. Totul a devenit posibil după ce am strâns ani de zile fiecare bănuț al Asociației, l-am pus de-o parte, reușind în cele din urmă să achiziționăm acest sediu. Iar unul dintre beneficiile câștigate în pandemie este că putem desfășura și activități online. Chiar dacă în anumite situații, beneficiul profesional nu este foarte mare, avantajul este că astfel putem ajunge la oricine, căci la simpozioanele care se desfășoară online participă medici din toată țara.

Adelina Mariş