Interviu Prof . Univ. Dr. Alexandru Blidaru

Are o carieră profesională extraordinară și o experiență vastă în chirurgia cancerului mamar, fiind unul dintre cei mai cunoscuți, apreciați și căutați medici de la noi. A învățat să opereze cancerul de la Prof. Dr. Alexandru Trestioreanu, iar acum conduce secția de Chirurgie Oncologică II, din cadrul Institutului Oncologic care poartă numele renumitului profesor. Este doctor în științe medicale și profesor universitar la Catedra de Oncologie din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, București. Vorbim despre Prof. Univ. Dr. Alexandru Blidaru, medic primar oncologie medicală și chirurgie generală, cel care a efectuat în 1998 prima operație de mastectomie cu reconstrucție mamară imediată din România. A împărtășit cu noi o parte din amintiri și reflecții.

GALENUS: Când ați știut că vreți să vă specializați în oncologie? Ce v-a determinat să luați această decizie?

Așa a fost să fie. Am avut teza de diplomă de la sfârșitul facultății cu profesorul Setlacec, o enormă figură a chirurgiei românești din toate punctele de vedere, și surprinzător, subiectul pe care mi l-a propus a fost cancerul mamar. Ulterior, am ajuns la Institutul Oncologic cu profesorul Trestioreanu, care se ocupa de chirurgia oncologică, dar în special de cancerul mamar și cel genital. Am lucrat și cu profesorul Bălănescu, tot la Institut. Apoi, am făcut tot felul de stagii de pregătire în această zonă a chirurgiei și lucrurile au evoluat natural.

De ce ați ales chirurgia și nu altceva?

Tatăl meu a fost chirurg la Spitalul Floreasca, pe vremea când exista practic un singur spital de urgență în Bucureşti, în care gărzile medicilor erau la șase zile, iar în perioadele de concediu – din trei în trei zile. Îmi aduc aminte cum tata venea foarte târziu acasă și, când vedea genericul de la televizor, se schimba repede și se așeza în fotoliu, sperând să vadă și el ce se mai întâmplă, doar că, de regulă, era genericul de la sfârșitul emisiunii. Mi-am zis atunci că eu nu voi face niciodată asta… (zâmbește). Mama era consilier juridic și mi-a spus clar că nu am mari perspective cu dreptul în epoca aceea. Cum altceva nu m-a dus capul să fac, am făcut chirurgie. Acum, mă apucă groaza că fiul meu, care are 14 ani, a început să mă întrebe despre cărțile de chirurgie…

Să înțelegem că nu vă doriți un parcurs similar pentru el?

Desigur, el va alege, dar eu sper să-i dau acum să citească, să nu-i placă și să trecem la altceva.

Revenind la cancerul de sân, câte dintre pacientele pe care le vedeți sunt în stadii avansate?

Din păcate, prea multe. În continuare, cam jumătate dintre ele vin în stadiile III-IV. E drept că au început să vină tot mai multe și în stadii puțin avansate. Ceea ce însă mi se pare important de menționat este că din ce în ce mai multe persoane care au cancer mamar, indiferent de vârstă, se gândesc la mastectomie bilaterală, cu sau fără reconstrucție. Se întâmplă în România, dar și peste tot în lume.

Ne puteți da un procent?

În România, majoritatea intervenţiilor chirurgicale sunt reprezentate de mastectomie din cauza stadiilor avansate, a mentalităţii pacientelor, dar şi a celor care le tratează; în prezent, aproximativ 50% pun această problemă în mod excesiv, consecinţa fiind creşterea numărului de mastectomii bilaterale în detrimentul tratamentului conservator, ceea ce, de multe ori, este inutil. Drept urmare, în Statele Unite și este similar și la noi, procentul de mastectomii a ajuns la 17% din operații. Deci, una din șase femei cu cancer mamar face mastectomie bilaterală, ceea ce e mult, inutil. Aprofundând statisticile, am descoperit că 5 până la 10% din paciente fac mastectomie bilaterală în ciuda recomandării medicului care spune că aceasta nu trebuie făcută. E un lucru pe care la consultații îl trăiesc foarte frecvent. De multe ori, dificultatea nu e să stabilesc diagnosticul, cu toate că uneori nu e simplu deloc, ci să conving pacienta să facă ceea ce cred eu că trebuie să facă.

Cazul Angelinei Jolie a influențat această tendință sau sunt alte motive?

Da, cu siguranță. Multe dintre paciente pun această problemă de spaimă, crezând că așa scapă de boală. Mai grav e că, de cele mai multe ori, o pun când nu e nevoie și vin la medic foarte hotărâte. Ei bine, este foarte greu să înlături această decizie. Când află diagnosticul și știe că vecina de palier are o cunoștință asupra căreia s-a efectuat o operaţie limitată și nu ii e bine, pacienta nu mai vrea tratamentul conservator. În plus, mai sunt unele mesaje simple care, ca orice comparație și metaforă, nu acoperă tot adevărul, ci numai o parte a lui, dar care are un impact foarte mare. De exemplu, avem acest mesaj: „tăiatul răului din rădăcină”. Vrem să tăiem răul din rădăcină, cu alte cuvinte vrem o operație mare, cât mai mare și neapărat, cât mai repede. E o logică simplă, comună, dar care nu se aplică întotdeauna în cazul cancerului. Nu poți învinge cancerul cu o operație mare. Amploarea chirurgiei nu învinge biologia acestei boli. Această concluzie are o întreagă istorie în spate.

Detaliați, vă rugăm.

Amploarea chirurgiei a variat foarte mult, de la mastectomie bilaterală până la mastectomii supraradicale. A fost o vreme când se spunea că nu ajunge extirparea sânului, nu ajunge extirparea ganglionilor de la subraț, trebuiau extirpați și ganglionii de deasupra claviculei, trebuia tăiată și o parte din torace, trebuia tăiată și mâna, la asemenea nebunii s-a ajuns! La un moment dat însă s-a mers în direcție inversă, la operații din ce în ce mai mici până la încercarea de a nu mai face operații, de a nu mai face decât radioterapie sau nici măcar radioterapie. S-au făcut tot felul de tatonări și s-a ajuns, până la urmă, la abordarea valabilă și acum, potrivit căreia, pentru cazurile puțin avansate, tratamentul conservator care păstrează sânul este soluția ideală din punct de vedere al bolii și din punct de vedere al calității supraviețuirii. Un mare chirurg de renume mondial, medicul italian din Milano, Umberto Veronesi, a avut o contribuție uriașă la schimbarea paradigmei în chirurgia oncologică, lăsând în urmă conceptul care reprezintă trecerea de la maximum posibil la minimum eficient. Asta le explic și eu pacientelor, că nu trebuie să le fac tot ce știu, o operaţie de mare amploare, când nu aceasta este soluția.

Când este cazul pentru mastectomia bilaterală?

Atunci când sunt modificări genetice și când pacienta provine dintr-o familie în care antecedentele de cancer mamar, cancer ovarian sunt numeroase. Atunci, da, intră în discuție această opțiune. Altfel, nu are sens, când nu există risc mare de apariţie a cancerului la celălalt sân. Apoi, dacă e un cancer avansat, problema nu este celălalt sân, ci eventualele metastaze la distanță, care trebuie tratate sistemic, şi nu printr-o intervenție de prevenţie pentru sânul controlateral. Am vorbit de rata crescută a mastectomiilor… cu siguranță a contribuit la apariția fenomenului și posibilitatea de a face reconstrucție mamară imediată. Într-adevăr o facem de multă vreme, dar ea schimbă mărimea operației, crește riscul pentru acum, dar și pe cel la distanță. Și asta deoarece, fie că se folosesc lambouri musculocutanate cu chirurgie microvasculară sau implanturi mamare, fiecare tip de operație are dezavantajele, morbiditățile, complicațiile imediate, sechelele la distanță, care nu trebuie asumate decât dacă riscul de cancer mamar bilateral este foarte mare.

Sunteți unul dintre cei mai solicitați chirurgi din țară. Câte operații estimați că ați realizat de-a lungul timpului?

Nu am mai făcut astfel de calcule, dar probabil că undeva între 25.000 și 30.000.

Și dacă tot vorbim de cifre, câți pacienți vedeți pe zi?

Sunt zile în care ajung să văd și 50 de pacienți. Sunt locuri unde consult concomintent în două cabinete: merg dintr-unul în altul. Probabil că pe unele paciente asta le deranjează, dar fac asta pentru operativitate. Și să știți că asta nu este ideea mea. În anul 1987, profesorul Trestioreanu m-a trimis la un stagiu de pregătire în Marea Britanie unde am descoperit acest sistem. Am fost în Edinburg, la un renumit chirurg în Scoția, Sir Patrick Forrest, apoi am fost la Londra, la Guy’s Hospitals, unde am văzut cum pacienții erau triați, li se făcea o fișă de către un asistent, iar apoi intrau într-un cabinet unde se întâlneau cu medicul specialist. Subliniez, fac asta pentru eficiență și, indiferent de numărul pacienților văzuți, nu termin nicio consultație decât după ce-l întreb pe fiecare în mod repetat dacă a înțeles ce am zis și dacă are întrebări. Și, credeți-mă, aud fel și fel de întrebări…

Cu ce mituri vă confruntați cel mai des?

Sunt foarte multe idei preconcepute. Una dintre ele este aceea că la femeia tânără nodulii mamari dispar după sarcină. Nici vorbă de așa ceva. Ba dimpotrivă, dacă sunt noduli solizi, aceștia pot crește în timpul sarcinii. Și când ai o gravidă cu o tumoră la sân… nu e deloc ușor. Mai apare și întrebarea dacă e mai bună ecografia sau mamografia. Acestea sunt niște lucruri complementare. Sunt ca auzul și văzul chirurgului. Nu-i una mai bună decât alta. Fiecare are avantaje și dezavantaje. O altă poveste pe care o întâlnesc frecvent este cea legată de mastoza chistică. Sunt foarte multe femei care au chisturi mamare, modificări care au conținut lichidian. Acestea sperie extraordinar, pentru că se văd. În SUA, această problemă nici măcar nu mai e considerată o boală, pentru că mai bine de jumătate dintre femei prezintă asemenea modificări.

În ce măsură ajută corectarea regimului alimentar evoluția bolii?

Rolul nutriției la pacienţii cu cancer mamar este important. Este însă exagerat să crezi că, schimbând ceva din regimul alimentar, poți să vindeci boala. Desigur, are un efect benefic, dar este mic. Mai important este să nu-ți dereglezi foarte tare stilul alimentar, pentru a crea un stres suplimentar. Schimbările radicale de stil alimentar dezechilibrează organismul care deja e în suferință în urma intervenției chirurgicale, chimioterapiei, hormonoterapiei, radioterapiei. Lucrurile sunt complicate și fizic, și psihic.

Și dacă tot ați adus în discuție factorul psihic, ce ne puteți spune despre impactul acestuia asupra succesului tratamentului?

Nu știu dacă are un impact hotărâtor, așa cum lasă mulți să se înțeleagă. Cu siguranță însă, are un rol important. De altfel, de foarte multă vreme apelăm la consilierea psihologilor, care le este de mare ajutor pacienților. Am văzut îmbunătățiri extraordinare și continui să le văd în fiecare zi. Așadar, gândirea pozitivă este o componentă importantă a tratamentului, dar să spunem că asta rezolvă totul e prea mult. Nu cred în vindecare prin puterea minții.

Cum faceți față suferinței cu care vă confruntați zi de zi?

Greu. N-ai cum să nu te impregnezi. Sunt povești îngrozitoare la care toți ne gândim tot timpul. De exemplu, am operat o fată tânără cu cancer mamar pe o parte, cu BRCA modificat, cu rude care au murit, i-am făcut mastectomie și reconstrucție mamară, totul a ieșit minunat, dar n-a vrut să facă nici un fel de tratament înainte de operație și nici după. N-a vrut să facă nimic, nu am reușit s-o conving și evident, boala a reapărut. Și stau și mă gândesc ce aș fi putut să fac în definitiv.

A fost cea mai tânără pacientă pe care ați avut-o?

Nu. Cea mai tânără avea 17 ani. Este o pacientă pe care o văd frecvent. Prima dată a avut cancer în adolescență, la 17 ani, apoi la 27 de ani. I-am făcut tratament conservator pe o parte, dar boala a apărut la celălalt sân și i-am făcut tot tratament conservator și acolo, acum cinci ani. Mă tot întreabă de mastectomie bilaterală și i-am spus că din punct de vedere medical nu este nevoie de aşa ceva. Din fericire, are destul de multă încredere în mine, pentru că ne știm de foarte mulți ani, și e cu sânii la locul lor. Vine din când în când s-o controlez și s-o liniștesc.

Care credeți că este cea mai importantă realizare a dumneavoastră?

Natural, cei trei copii ai mei şi viaţa de familie. Apoi, cred că este bucuria persoanelor pe care le-am operat și sunt bine și, evident, bucuria familiilor acestora. Pe de altă parte, i-am făcut recent o operație unui pacient care avea anus contra naturii și am refăcut continuitatea tranzitului. Colegul cu care am intrat în operație mi-a spus că la trei zile de la intervenție pacientul a avut scaun. Cu toţii ne-am bucurat foarte mult.

Ce alte împliniri mai aveți?

Sunt mândru că am reușit să înființez Societatea Română de Chirurgie a Sânului și Oncologie și fac conferințe care au un număr mare de participanți, pentru care am primit feedbackuri emoționante de la oameni care merg la conferințe peste tot în lume și al căror program e îngrozitor de aglomerat – trebuie să programezi totul cu un an înainte. Mă simt onorat să știu că au fost impresionați. Sunt tare mândru și tare bucuros pentru colaboratorii mei și tinerii rezidenți pe care-i văd decolând și zburând. Nu în ultimul rând, sunt fericit pentru persoanele care nu au vrut inițial să facă ce le recomandam și, într-un mod sau altul, le-am convins și au făcut ca mine și a ieșit foarte bine. E un sentiment fenomenal. Îi învăţ pe tinerii din jurul meu ca prima vizită în spital să o facă în secţia de terapie intensivă şi în saloane, să vadă pacienţii şi zâmbetele acestora.

Probabil că sunt și unele neîmpliniri…

Da… am o mare frustrare, care durează de mai bine de douăzeci de ani. Nu am reușit să mă vindec, ea a devenit cronică și trăiesc cu ea. Este vorba despre faptul că nu am putut să schimb lucrurile așa cum știu ca ar trebui schimbate. Și asta nu pentru că-s eu deștept, ci pentru că în alte părți acestea funcționează. Prin anii ’90, credeam că următorul pas va fi organizarea unor centre de screening, dar lucrul acesta nu se întâmplă nici astăzi și nici măcar pentru cancerul de col uterin, darămite pentru cel mamar…

Ce îi sfătuiți pe tinerii chirurgi?

Să meargă la cât mai multe stagii de pregătire, să vadă cum operează marii profesori. Eu am avut acest noroc și am mers la multe burse în străinătate. E adevărat, prin anii ’90, deschiderea celor din afară era alta față de cea de acum. Am fost la Milano, Londra, Paris și când ajungeam acolo eram foarte bine primit, toată lumea vorbea cu mine, îmi arăta, eram poate exotic. Acum lumea e mai puțin doritoare să împărtășească din experiență. Probabil, eu eram primit bine pentru că știau că sunt acolo ca să plec înapoi, nu ca să rămân.

Dar ați fost tentat să plecați din țară?

Multă lume m-a întrebat de ce n-am făcut-o. N-am plecat, în primul rând, pentru că nu am fost educat în acest sens. Au fost mulți părinți din generația mea care aveau copiii pregătiți pentru export. Unii au făcut cariere grozave, alții mai puțin strălucite. Pur și simplu îmi era imposibil să nu-i mai văd pe ai mei. Înainte de ’89, dacă plecai, nu prea te mai puteai întoarce. Apoi, ai mei au fost ceva mai în vârstă și iar n-am putut să plec și poate că a contat și faptul că am ajuns repede să operez, să fiu medic primar, șef de secție, să parcurg gradele universitare și să ajung profesor. Au venit toate ca un bulgăre de zăpadă.

Care s-a rostogolit frumos…

Dacă ar fi s-o luați de la capăt, ce-ați face? Cu totul altceva! Orice altceva! Asta știu sigur. Mă uit mirat la cei care spun „dacă ar fi s-o iau de la capăt aș face la fel”.

Ce faceți când nu munciți?

Ajung târziu acasă. De regulă, îmi rămâne timp cât să mă cert bine cu ai mei (zâmbește). Mănânc foarte mult, apoi adorm instantaneu, cu televizorul deschis. Mă trezesc din ce în ce mai devreme, probabil din cauza vârstei. În felul acesta, ajung devreme la spital. Profit că-i circulația bună în zorii zilei (zâmbește).