Interviu prof. univ. dr. Dragoș Vinereanu

Este doctor în științe medicale, prorector al Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, șef al Secției de Cardiologie 2, în cadrul Spitalului Universitar de Urgență din București, și președinte ales al Societății Române de Cardiologie. Și acestea sunt doar o parte dintre titulaturile care pot fi scrise în dreptul medicului Dragoș Vinereanu, un nume devenit  reper fundamental de profesionalism în lumea cardiologiei românești. Are o experiență clinică de excepție, incluzând proceduri de cardiologie intervențională realizate în premieră în țara noastră, este implicat în multiple proiecte educaționale și diverse activități de cercetare – granturi, studii multicentrice internaționale etc. – , dar și în promovarea programelor naționale privind prevenția cardiovasculară și creșterea accesului la tratament a pacienților cu patologia care produce cele mai multe decese în țara noastră.

GALENUS: Când ați știut că vreți să deveniți medic? De unde a venit dorința de a depune jurământul lui Hippocrate?

Cel mai probabil, de la mama și tata, amândoi medici. Când practic crești într-un spital și, de dimineață până seara, nu ți se oferă altă alternativă decât aceea de a auzi câte ceva despre medicină, ajungi, într-un final, să-ți dorești să faci medicina.

Inițial ați ales medicina internă, iar apoi v-ați specializat și în cardiologie. Ce v-a determinat să îmbrățișați această ramură a medicinei atât de complexă?

Am vrut cardiologie de la început, dar așa era „sistemul” la vremea respectivă: erai obligat să faci mai întâi medicina internă. Mi-a plăcut tot ce e legat de aparatul cardiovascular încă din anul II, când învățam fiziologia. Probabil, un motiv important a fost și faptul că tata a făcut infarct când eram la facultate și atunci mi-am dorit să devin capabil să-mi pot trata propriul tată.

În anii de studiu, dar și mai apoi, cine v-a inspirat? Cine v-au fost mentorii?

Sunt foarte mulți oameni care mi-au marcat cariera profesională. În sensul strict al cardiologiei, i-aș numi pe acad. prof. dr. Leonida Gherasim, părintele meu spiritual, și pe profesorul Alan Fraser, cu care am avut plăcerea să lucrez pentru circa trei ani în Marea Britanie.

Aveți aproape un sfert de secol de practică medicală. Dacă ar fi să faceți o comparație față de „atunci” și „acum”, care ar fi principalele schimbări observate în sistem? Dar în rândul pacienților?

Sistemul s-a schimbat radical în cardiologie. Am început cu o cardiologie de „stetoscop” și cu un ecograf modul M, iar acum, în Spitalul Universitar de Urgență din București, facem cardiologie modernă, completă, la nivel european. Suntem unul dintre centrele cu cele mai multe angioplastii din România în infarctul miocardic acut, am început recent programul de tratament intervențional al pacienților cu stenoză aortică, avem un centru de electrofiziologie foarte performant, avem un laborator de ecocardiografie acreditat european și, în plus, avem o colaborare foarte bună cu compartimentele de chirurgie cardiacă și vasculară, pentru rezolvarea completă și complexă a pacienților cu boli cardiovasculare.

Care este în acest moment accesul românilor cu boli cardiace la procedurile intervenționale?

Depinde de tipul de proceduri. Programele existente ale Ministerului Sănătății și Casei Naționale de Asigurări de Sănătate acoperă practic toate tipurile de proceduri din cardiologia modernă. Problema este finanțarea lor. De exemplu, pentru programele Ministerului Sănătății în domeniul cardiologiei, anul acesta finanțarea s-a redus cu circa 30% față de anul trecut, dar avem promisiuni că acest lucru se va remedia la rectificarea bugetară din toamnă.

Conduceți o clinică de cardiologie într-unul dintre cele mai importante Spitale de Urgență din România. Ce responsabilități implică această poziție?

Foarte mari. E o clinică grea, cu mulți pacienți gravi, cu multe intervenții dificile. În plus, este activitatea didactică foarte intensă, cu module de predare la anul IV și VI, activitatea cu rezidenții, activitatea de cercetare. Toate acestea trebuie coordonate și integrate în așa fel încât clinica să funcționeze cât mai bine.

Din 2017, sunteți președintele Societății Române de Cardiologie. Care sunt realizările notabile înregistrate în această perioadă?

Deși am preluat președinția Societății de doar câteva luni, din octombrie 2017, sunt câteva proiecte pe care le-am debutat. Aș aminti proiectele cu Ministerul Sănătății legate de programul național de screening și de prevenție a bolilor cardiovasculare, programul de dotare și finanțare a Unităților de Supraveghere și Tratament Avansat al pacienților Cardiaci Critici (USTACC), programul de restructurare a pregătirii în specialitatea cardiologie.

Pe lângă activitatea de la catedra de Medicină Internă din cadrul Universtității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București, sunteți implicat și în foarte multe proiecte didactice și de cercetare. Ce vă ține aproape de învățământ?

Sunt prorector al Universității, responsabil cu activitatea de cercetare. Din această poziție, am încercat o restructurare a structurilor implicate în cercetare din universitate, crearea unei biblioteci moderne și bine dotate, în special în „spațiul” virtual, introducerea de diferite programe de stimulare a cercetării. Totodată, am inițiat congresul universității, o manifestare științifică de prestigiu la care anul trecut au participat peste 4.000 de medici și studenți.

Profesional vorbind, care considerați că este punctul dumneavoastră forte?

Greu de spus… Viața mea profesională este împărțită, relativ în mod egal, între cardiologia clinică, în special intervențională, activitatea didactică  și de cercetare.

Câți pacienți vedeți, în medie, pe an?

Oho… mai simplu de spus pe zi. Cred că în jur de 15-20, făcând o medie. Asta ar însemna între 3.750 și 5.000 pe an. Și mie mi se pare imens.

Cât a durat cea mai dificilă intervenție pe care ați realizat-o până în acest moment?

Cred că aproximativ 3-4 ore. Sunt mai multe, dar cea de care îmi aduc aminte cel mai bine este cea făcută tatălui unuia dintre prietenii mei. A fost și dificilă din puncte de vedere tehnic, mai era și implicarea emoțională. Din fericire, în final a ieșit foarte bine.

Dar de un membru al familiei ați accepta să vă ocupați?

Categoric nu. Și când a fost mama internată, am rugat o colegă să se ocupe. I-am spus: „eu acum nu mai sunt doctor, trebuie doar să faci ce crezi că e mai bine”. Oricum, mi-a fost foarte greu să fac o intervenție profesorului și mentorului meu, dar nu am avut altă soluție. Iarăși, din fericire, a ieșit foarte bine.