Interviu prof. univ. dr. Olga Simionescu

Profesor universitar doctor Olga Simionescu este medic primar dermatovenerologie, dedicat trup și suflet profesiei sale, cu o carieră impresionantă. Se află în fruntea Clinicii Dermatovenerologie I a Spitalului Clinic Colentina, dar și a Clinicii TOP-DERM, este conducător de doctorat și Șef al Catedrei de Dermatologie a UMF „Carol Davila”, București. Îndrumă studenți și medici rezidenți, se informează și studiază permanent deoarece dermatologia se află într-o continuă dezvoltare, iar printre domeniile dumneaei de supraexpertiză se numără leziunile de pigment, maladiile buloase, cancerul cutanat, psoriazisul, bolile de țesut conjunctiv și venerologia. Pacienții vin la consult și pentru second opinion – cazuri complicate, care nu și-au găsit rezolvarea în altă parte -, dar și pentru că găsesc un medic blând și răbdător, care explică pe înțelesul lor. Doctor în științe medicale, face research, publică la nivel internațional și a fost distinsă cu numeroase premii pentru activitatea sa.

GALENUS: Cum ați decis să alegeți dermatologia dintre toate celelalte discipline medicale?

Prof. univ. dr. Olga Simionescu: În timpul facultății mi-au plăcut mai multe specialități. Am fost atrasă pe rând de ginecologie, de boli infecțioase și de psihiatrie. Cand a venit momentul să decid, mi-am ascultat mentorul. Nu regret o clipă, chiar dacă primul an și jumătate de dermatologie a fost foarte greu. Noi avem un limbaj ermetic în raport cu alte specialități medicale și până am început să aprofundez dermatologia nu prea înțelegeam mare lucru. În plus, ne aflam imediat după Revoluție, internetul în anii ’90 nu era răspândit în țara noastră și nici smartphone-urile (cu care astăzi rezidenții fac chiar poze dermatoscopice).  Cărțile foarte bune erau toate străine și greu de procurat. Era necesar să cunoști cel puțin două limbi străine ca sa înțelegi mai multe școli de medicină. Mă frapa nivelul crescut al cursurilor predate în facultate la alte discipline în raport cu ce întâlneam eu în dermatologie în anii ’90. Eram sigură că mă voi ocupa de păduchi și de candidoze și eram consternată de faptul că voi prescrie dermatocorticoizi toată viața.

Acum 24 de ani dermatologia în Romania rămăsese retrogradă și izolată internațional, bunăoară fără publicații externe și cu un gap de câteva zeci de ani, explicabil, însă greu de surmontat. Erau câteva excepții, cum ar fi doctorul Paul Trifu, părintele dermatopatologiei din România (anatomia patologică în dermatologie), un om de o aleasă noblețe sufletească și care fusese dăruit cu o minte uimitoare. Norocul a făcut sa primesc un cabinet în subsolul Spitalului Colentina, lângă prosectură, așa că mă uitam zilnic la lame și în scurt timp am înțeles altfel tabloul clinic. De anii aceia mă leagă relația fundamentală cu eleva sa, distinsa doamnă profesor Mariana Costache, patologista mea de 24 de ani. Școala noastră de dermatologie făcuse furori în anii ’50 ai secolului trecut, prin academicianul Ștefan Gh. Nicolau, practic fondatorul școlii românești de dermatovenerologie. Și deci existau baze solide ale disciplinei pe care întunericul comunist nu le-a putut distruge. De acest lucru mi-am dat seama mai târziu.

Cine v-au fost mentorii?

Am avut un singur mentor, regretatul meu soț care a fost și cel mai bun prieten al meu. Au mai fost și câteva întâlniri cruciale. Academicianul Laurențiu M. Popescu, părintele telocitelor, a fost cel care mi-a organizat gândirea, mi-a dăruit primele textbookuri, m-a facut să nu devin partizana unei singure cărți, a unei singure școli de dermatologie. El a fost mentorul unui număr impresionant de medici tineri, începând de la cei din „grupul telocitelor  de la București” și până la virtuozii de azi ai cardiologiei, neurologiei, gastroenterologiei și medicinei moleculare. Mentorul meu făcea ca lucruri complicate să pară simple și interesante,  avea o imensă putere de muncă și o grijă religioasă pentru detaliu. Mi-a explicat pe când aveam 20 de ani importanța lucrului în echipă într-o perioadă în care comunismul încă își arăta colții individualiști.

Mi-a cerut să fiu etică și empatică în fața pacientului și astăzi încă îl gândesc în timpul consultului, fiindcă știu că mă privește dintre stele. A fost răpus în 2015 de un cancer pulmonar, dar asta nu-l împiedică să ne trimită semnale și să comunicăm. Regretul meu cel mai mare a fost că nu am avut un mentor dermatolog în România și că în perioada mea de formare am fost practic autodidactă. Sigur că după ce am devenit specialistă am urmat tot felul de cursuri și am văzut tot felul de stiluri de școli de dermatologie în lume, însă veneam dintr-un background în care citeam din textbook cu pacientul în față și după ce acesta pleca. Întâlnirile care m-au marcat ulterior au fost tangențiale, însă cruciale pentru dezvoltarea mea profesională. La acești oameni mă gândesc adesea când emit un diagnostic sau când operez.

Profesorul Constantin Orfanos de la Berlin mi-a indicat în anii 2000 să intru în câmpul dermatoscopiei, ceea ce am și făcut. Structura sa este enciclopedică, era unul din rarele exemple care practică cu talent clinic dermatologia generală și nu pe o mică zonă de supraspecializare. Mi-a mai sugerat să fac un centru de melanom de la A la Z, însă nu am reușit până în prezent. Tot mai sper să-mi împlinesc acest vis.

Chirurg strălucit oncolog și expert în cancerul cutanat, profesorul Alessandro Testori de la Milano mi-a format gândirea în ceea ce privește melanomul, a introdus în România tehnica ganglionului santinelă pentru melanom și a salvat multe vieți pe vremea când terapiile pentru melanomul metastatic nu erau disponibile la noi. Profesorul Andreas Blum de la Tuebingen este partenerul meu de research din 2007 și cred că suntem considerați experți în dermatoscopia pe zona de nișă a patologiei pe mucoase. Iar profesorul Claus Garbe de la Tuebingen, coautorul manualului de terapie dermatologică din Germania (împreună cu Constantin Orfanos) a venit recent la București să susțină un curs de dermatoscopie împreună cu Andreas, cu mine și cu profesoara Rodica Cosgarea de la Cluj. El este în prezent șeful departamenului de dermatologie oncologică din Tuebingen.

Pielea este cel mai mare organ al corpului. Care sunt cele mai frecvente boli dermatologice pe care le tratați?

Cele mai frecvente diagnostice sunt psoriazisul, acneea, cancerul cutanat, leziunile pigmentare, rozaceea, dermatitele de contact, infecțiile cutanate, dermatita atopică. Însă eu practic zi de zi serviciul de second opinion pentru cazuri care nu au fost rezolvate în altă parte sau la care au existat erori ce trebuie îndreptate.

Severitatea psoriazisului și riscul de deces

Vorbiți-ne și despre acelea care sunt dificil de diagnosticat.

Cazurile dificile sunt de obicei bolile rare, genetice, iar patologia cea mai dificilă, inclusiv emoțional, este dermatopediatria. În aceste cazuri ai nevoie de o medicină bazată pe dovezi și trebuie să te susții paraclinic, într-o poveste pe care o dorești a fi de succes pentru pacientul din fața ta. Apoi mai sunt cazurile de melanom unde s-au produs erori și la care trebuie să reiei stagingul în abordare pluridisciplinară, este ca un tren sărit de pe șine și pe care trebuie cu grijă să-l repui în flux. Dermatologia este o disciplină morfologică, ușor de abordat, motiv pentru care progresează cu repeziciune și ești obligat să studiezi mult, indiferent de vârstă. În România noi practicăm dermatologie generală, chiar dacă suntem specializați pe unele nișe. Și nu în ultimul rând, vorbim despre o specialitate cu 4.000 de boli, fiecare cu variante clinice și histopatologice.

Povestiți-ne despre un astfel de caz, vă rog.

În septembrie 2013 se prezintă la consult un pacient de 41 de ani, care îmi povestește halucinant că are melanom metastatic (stadiul IV) și că și-a cumpărat singur Vemurafenib, în urma unui search pe Google, fără a-și fi identificat profilul b-Raf V600. La vremea aceea, Vemurafenibul era un tratament avansat, dar limitat de stabilirea profilului genetic. Și prețul său era exorbitant. Puternic, calm, mă asculta cu atenție când îi comunicam prognosticul vital care era sumbru, după toate protocoalele: 3 luni. Mi-a cerut ajutorul. Am luptat împreună și la un moment dat era liber de metastaze. A rezistat 5 ani. Recent mi-a scris soția lui, pe care nu am cunoscut-o, că-mi mulțumește și că dorește să ne întâlnim. Sigur că mi-a părut foarte rău, dar m-am gândit la faptul că a mai câștigat 5 ani frumoși cu cei dragi, în loc de cele 3 luni pe care le discutaserăm inițial.