Interviu Prof. Dr. Constantin Dumitrache, Președinte Asociația de Endocrinologie Clinică

Prof. Dr. Constantin Dumitrache este un nume de referinţă în endocrinologia românească. Actualmente Președinte al Asociației de Endocrinologie Clinică din România, a activat în cadrul Institutului Naţional de Endocrinologie „C.I. Parhon” încă din anii ’60, iar după accidentul nuclear de la Cernobîl, domnia sa a fost solicitat de Ministerul Sănătății de la acea vreme pentru a găsi o soluție în ceea ce privește combaterea efectelor norului radioactiv asupra românilor. În interviul pe care ni l-a acordat, Prof. Dr. Constantin Dumitrache ne-a povestit despre evoluţia Institutului Parhon, la conducerea căruia s-a aflat timp de 18 ani, cât şi despre evoluţia endocrinologiei în România. Nu a uitat nici să atragă atenţia asupra unui pericol specific omului contemporan, stresul, care întreține și agravează bolile, cum este cazul afecţiunilor endocrinologice.

GALENUS: Aveți în spate o carieră de excepție în domeniul medical, care a debutat cu decenii în urmă, când medicina românească arăta cu totul altfel. Povestiți-ne puțin, vă rugăm, despre primii pași pe care i-aţi făcut în lumea medicinei.

În data de 1 octombrie 1963 am intrat pe poarta Institutului Parhon. Din 800 de candidați, în urma examenelor au intrat pe secția de externări 200, iar pe intern − 40, dintre care 20 în spital și 20 pe laboratoare. Erau șase stagii, obligatorii fiind medicina internă, chirurgia, ginecologia și contagioasele, iar două stagii erau la alegere. Am reușit să fac ultimele două stagii în endocrinologie. Apoi am fost preparator la catedra de endocrinologie, prin concurs am ajuns asistent, șef de lucrări, apoi conferențiar și de 25 de ani sunt profesor. Acesta a fost traseul meu. Când am venit în Institut, am avut un mare noroc. Primul pe care l-am întâlnit a fost şeful de lucrări Dr. Barbu Ionescu, care efectiv m-a învățat endocrinologie, iar, după mine, dumnealui a fost omul de învățământ de cea mai înaltă calitate. Am rămas 30 de ani în același cabinet. Alături de el și de celebrii Maximilian și Nae Simionescu s-a format pentru prima dată în România un grup de studiu al bolilor endocrine genetice, în special cele gonadale, lucru care a dus la apariția primei cărți, „Patologia sexualizării”, și obținerea premiului Victor Babeș al Academiei Române. După Revoluție am fost ales director și am rămas la conducere 18 ani.

Doriți să vă abonați la revista GALENUS și să beneficiați de acreditările de specialitate? Click aici!

G.: În urma dezastrului nuclear de la Cernobîl, ați fost solicitat de Ministerul Sănătății de la acea vreme pentru găsirea de urgență a unei soluții menite să combată efectele radiațiilor asupra populației. Ne puteți spune mai multe despre acel episod?

Pe data de 2 mai 1986 am fost chemat de urgență la Minister și așa am aflat că în urmă cu o săptămână avusese loc accidentul nuclear. Trebuia să blocăm tiroida și s-au luat mai multe aspecte în considerare. Ideea salvatoare a fost administrarea tabletelor de iodură de potasiu care se prescriau pentru a preveni gușa. Așa a devenit tableta de iodură de potasiu terapia acelui moment. Probabil că a fost o terapie mai mult psihică, deoarece trecuse deja o săptămână, dar am avut un mare noroc, pentru că teritoriul României a fost foarte puțin afectat. Mai afectate au fost Polonia, Suedia, Belarus. Nu există nicio statistică semnificativă în ceea ce privește complicațiile aduse de Cernobîl.

G.: Anul acesta se împlinesc 70 de ani de la înființarea Institutului Național de Endocrinologie „C.I. Parhon”. La vremea înființării sale, acesta a fost gândit ca o instituție medicală foarte modernă. Cum a evoluat institutul de-a lungul anilor? Poate fi considerată endocrinologia românească un punct de reper?

Pe 8 noiembrie 1946, la cererea Ministrului Sănătății, se înființează Institutul de Endocrinologie care s-a numit de la început Parhon, avându-l director pe însuși C. I. Parhon. A funcționat în primii doi ani în clădirea clinicii de dermatologie de la Colentina, apoi în ’48 s-a mutat în clădirea în care se află și astăzi. În perioada în care eu am fost director, s-a construit chiar și o biserică.

Din 70 de ani pe care îi împlinește Institutul, 53 i-am lucrat aici. Datorită lui Parhon și Milcu, Institutul era ultramodern: Dr. Maximilian  se ocupa de Laboratorul de genetică, Dr. Nicolau Grațiela – de Cronobiologie, Dr. Petrea – de Microscopie electronică, Dr. Măicănescu – de Sexologie, Dr. Poenaru – de Electrofiziologie, Dr. Demetrescu – de Electroencefalografie, Nae Simionescu – de Anatomie patologică etc. Institutul a avut primul compartiment de medicină nucleară din sud-estul Europei și a fost primul loc în care s-a făcut terapia cu izotopi din toate țările socialiste, având și prima secție de chirurgie endocrină, coordonată de către Dr. Eugen Angelescu. Institutul a fost consecința luptei duse împotriva gușei endemice.

Cred că endocrinologia românească poate fi considerată un reper. Toți cei care au condus acest Institut și-au făcut treaba. Gândiți-vă că la noi s-a format Ana Aslan. Profesorul Parhon a fost o minte luminată și ceea ce a făcut el, au făcut foarte puțini în medicina românească.

G.: Ați participat la Congresul Asociației de Endocrinologie Clinică din România (AECR), asociație al cărei președinte sunteți. Spuneți-ne mai multe despre acest eveniment, temele abordate.

În urmă cu 11 ani, împreună cu doctorul Popa, fost șef al secției de pediatrie, cu profesorul Bistriceanu, fost profesor și șef de catedră la Craiova, cu profesorul Circo de la Constanța, cu doamna profesor Duncea de la Cluj am hotărât să punem bazele unei asociații de endocrinologie clincă, cu țelul de a fi o asociație dinamică pentru tineri, pentru cei care fac primii pași în endocrinologie. Ne-am propus să reușim să ținem pasul cu entuziasmul vârstei celor pe care vrem să-i instruim. Facem sondaje pentru a afla ce-i interesează și abordăm subiectele de maximum interes.

G.: Ce înseamnă evoluția tehnicii în medicină?

Înainte de 1990, când nu aveam tomografie, puneam diagnosticul de tumori hipofizare prin radiografie și uneori prin pneumoencefalografie − se introducea un gaz ca să putem vedea conținutul hipofizar, metodă ce putea să ducă la accident vascular cerebral. Apoi se trimitea pacientul la tratament după dimensiunea șeii turcești, la roentgenterapie (raze X). Când a apărut tomograful, am văzut că șaua poate fi mare, dar goală, având înăuntru doar o pungă de lichid. Așa că unii pacienți au fost iradiați degeaba. Asta înseamnă un pas făcut înainte.

G.: Ce sfaturi le oferiți medicilor care vă calcă pe urme?

Vreau să ducă lucrurile mai departe, adaptându-se momentului, evoluției medicinei, să aibă un dinamism de a ține pasul cu tot ce este nou și să fie printre cei care intră în circuitul noutăților. Un an dacă ai întârziat… rămâi cu mult în urmă.