Prof. Univ. Dr. Ion Bruckner: „Un internist trebuie să ştie cardiologie clinică, deoarece niciodată nu vor fi destui cardiologi care să diagnosticheze și trateze corect bolile foarte frecvente”

Prof. Univ. Dr Ion Bruckner este Medic Primar Cardiologie, Medic Primar Medicină Internă, Şeful Clinicii de Medicină Internă a Spitalului Clinic Colțea, Doctor în Științe Medicale și Președintele Societății Române de Medicină Internă. Este un titan al medicinei românești cu o experiență de peste 49 de ani în domeniu. Provine dintr-o reputată familie de medici care i-au insuflat dragostea pentru această meserie, fără însă a-i influența decizia domniei sale. A avut o contribuție remarcabilă în medicină de-a lungul anilor, iar în interviul de mai jos am avut ocazia să discutăm cu dumnealui despre progres, sistemul de sănătate, dar și despre legătura dintre medicină internă și cardiologie.

GALENUS: Dumneavoastră sunteți cardiolog și internist. De ce ați ales aceste două specializări și cum se întrepătrund?

La absolvirea facultății am devenit prin concurs intern clinic. În această calitate am lucrat 6 luni în serviciul de chirurgie al profesorului Juvara. Aceasta m-a facut să oscilez între chirurgie și medicină internă, am ales-o pe cea din urmă datorită plăcerii logice, a problemelor diagnostice. Ulterior, lucrând în clinica de la Colțea cu o bogată tradiție cardiologică, am ales și această din urmă specialitate.

G.: Părinții dumneavoastră au fost medici. V-au influențat în alegerea pe care ați făcut-o?

Părinții mei au fost medici, dar nu m-au influențat nici în alegerea meseriei, nici a specializărilor ulterioare. M-au ajutat după ce am ales, dar alegerea mi-a aparținut. Fără îndoială, mi-au servit ca modele. Au fost oameni dedicați meseriei lor și am încercat, încă din studenție, dar și ulterior, să nu îi dezamăgesc, să mă apropii cât mai mult de nivelul lor de performanță, de idealul pe care l-au reprezentat pentru mine.

G.: Ați fost decanul Facultății de Medicină Generală și totodată ați format mulți studenți. Ce aport are evoluția tehnologiei în pregătirea următoarelor generații de medici?

În această întrebare se ascund, de fapt, două probleme. Pe de o parte, medicina a beneficiat de un progres tehnic enorm care trebuie inclus în formarea tinerilor medici. Evident, aceasta presupune o selecție, eventual abandonarea unor elemente perimate, dar în niciun caz îndepărtarea de pacient, de omul în suferință. Tehnica nu poate înlocui discuția cu pacientul, compasiunea, înțelegerea suferinței umane. Pacientul este un om și nu trebuie tratat ca un obiect. Pe de altă parte, tehnologia oferă învățământului posibilitatea învățării unor elemente în afara contactului direct cu corpul uman, de la anatomie pe scheme și mulaje, până la manevre de tratament pe manechine. Aceste posibilități sunt foarte utile, fiind complementare contactului direct, dar nu pot să îl înlocuiască.

G.: Ați fost și Ministru al Sănătății. A evoluat România din punct de vedere medical în ultimii ani?

Am fost ministru numai câteva luni. În acele luni am înțeles că evoluția este frânată de rezistențe din interiorul sistemului și de interese din afara lui. Firește, România a evoluat în bine din punct de vedere medical, dar nu în măsura în care și noi cei care o servim, dar nici cei care beneficiază și-ar fi dorit. Progresul este lent din motivele menționate, dar și din cauza limitării financiare. Se vorbește mereu despre procentul din PIB, dar se uită nivelul PIB-ului din care se ia acest procent. Mai există și o utilizare defectuoasă a fondurilor existente, utilizare influențată deseori de interese meschine.

G.: Un număr mare de români se confruntă cu bolile de inimă. Ce facem noi greșit, ca popor?

Bolile de inimă sunt frecvente în toată lumea, dar la noi mai mult fiindcă nu luăm în serios măsurile de prevenție. Tratarea corectă a hipertensiunii arteriale și a hipercolesterolemiei, abandonarea fumatului, diagnosticul precoce al bolilor sunt elemente deosebit de importante pentru a diminua povara bolilor, în general, și a celor de inimă, în special. Informarea eronată din vecini sau de pe internet privind efectele secundare potențial periculoase ale unor medicamente (de exemplu, statinele), teama de un tratament permanent, ideea că „mie nu mi se întâmplă” sunt bariere psihologice care trebuie învinse. Asta presupune educație terapeutică a persoanelor sănătoase sau bolnave, ceea ce la noi nu se face în măsura necesară. Nu se face pentru că nu este inclusă în sistem (nu se plătește – nu se poate ca într-o consultație de 15-20 minute să o faci) și nu se face fiindcă numărul limitat de medici face ca ei să fie suprasolicitați și să nu aibă timpul necesar.

G.: V-ați confruntat de-a lungul carierei dumneavoastră cu oameni care pur și simplu nu doreau să meargă la medic, să fie operați?

Nimeni nu vrea să fie operat, teama este naturală. Este datoria medicului nu numai să obțină consimțământul pacientului, dar să îi explice clar și la nivelul lui de înțelegere opțiunile posibile, consecințele lor și riscurile. Nu există act medical fără risc, dar atunci când beneficiile depășesc riscurile și nu există alte posibilități, riscurile trebuie asumate, dar atât pacientul, cât și familia trebuie corect și complet informaţi.

G.: Care considerați dumneavoastră că sunt cele mai importante descoperiri în cardiologie?

Există, fără îndoială, progrese mari în diagnostic prin tehnicile imagistice în primul rând (ecografie, tomografie computerizată cu diverse adăugiri, RMN), a apărut posibilitatea tratării intervenționale neoperatorii (minim-invazive) a multor suferințe, au apărut medicamente deosebit de eficiente. Toate acestea sunt egal de importante.

G.: Cu siguranță ați întâlnit și cazuri de pacienți care v-au impresionat. Ne puteți povesti unul care v-a rămas în minte?

Este destul de greu să alegi. De regulă, ne rămân în minte pacienții pe care i-am văzut în tinerețe sau cei de care am rămas legați afectiv. Era un bolnav considerat de multă vreme ca pulmonar cronic. Mă întorsesem de la un stagiu în Franța unde învățasem ecocardiografie, metodă atunci la început. Medicul care îngrijea acel bolnav l-a trimis la ecografie (aveam doar mod M) și am descoperit un mixom atrial. Nu am fost crezut cu convingere de colegi, dar am reușit să îi determin să îl trimită la chirurgie unde diagnosticul a fost confirmat operator. În același sens, m-a impresionat întotdeauna demnitatea cu care unii oameni acceptă un diagnostic grav și un tratament cu probleme, dar nu vreau să povestesc asemenea cazuri.

G.: Ați avut ocazia să studiați și în străinătate. Ce este diferit în sistemul lor de sănătate față de sistemul nostru?

Sistemele din țările avansate sunt mai suple, sistemul nostru este foarte rigid, lasă puțin loc inițiativei. De altfel, cred că asta este valabil în toate domeniile. De asemenea, deseori (nu întotdeauna), respectul pentru om este mai mare.

G.: Ce înseamnă a fi un clinician foarte bun?

Clinicianul este cel care examinează și tratează pacientul, nu cel care aplică o tehnică. Cel care aplică o tehnică este un specialist în tehnica respectivă (foarte necesar), dar îl interesează, în primul rând, tehnica, nu pacientul. El primește un pacient diagnosticat, apreciază indicația și o aplică. Clinicianul discută cu pacientul care vine cu o plângere oarecare, îl examinează, stabilește contextul și, ca urmare, indicațiile de tratament. În consecință, clinicianul bun, indiferent de specialitate, știe să discute cu pacientul, știe să îl examineze și să interpreteze datele clinice și cele furnizate de specialistul într-o tehnică diagnostică. Apoi, știe să evalueze care este tratamentul cel mai adecvat, să îl aplice sau să îl trimită la specialistul într-o tehnică terapeutică pe care nu are competența să o aplice.

G.: Sunteți Președintele Societății Române de Medicină Internă care are o activitate intensă. Cât de importante sunt manifestările societăţii pentru sistemul medical din România?

Din postura mea, trebuie să spun că sunt foarte importante. Dovada cea mai bună este participarea care, la ultimele două congrese naționale, a fost de aproximativ 1 500 de colegi. Manifestările (naționale sau locale) servesc trei scopuri: răspândirea cunoștințelor, progresului, noutăților care apar continuu; cunoașterea între colegi a activității, a preocupărilor celorlalți; stabilirea de relații profesionale și personale între colegi. Sper că manifestările pe care le organizăm servesc acestor scopuri, indiferent că sunt congrese naționale, cursuri și școli ale societății, conferințe. Revista societății, „Medicină Internă”, are și ea aceleași obiective.

G.: Câtă cardiologie ar trebui să cunoască un internist și viceversa? Mai ales că dumneavoastră vorbiți dintr-o poziție, să spunem, autorizată.

Un internist trebuie să ştie cardiologie clinică, deoarece niciodată nu vor fi destui cardiologi care să diagnosticheze și trateze corect bolile foarte frecvente (hipertensiunea arterială, cardiopatia ischemică, stenozele aortice etc.). Evident, internistul trebuie să cunoască indicațiile și valoarea unor manevre diagnostice și terapeutice speciale, nu să le practice. Cardiologul general (nu specialistul într-o tehnică) trebuie să cunoască suficientă medicină internă pentru a putea evalua când un pacient care i se prezintă necesită avizul, examinarea altui specialist, fie fiindcă a fost greșit îndrumat către el, deci nu are o suferință cardiacă, fie fiindcă are mai multe suferințe intricate (ceea ce se întâmplă frecvent la vârstnici).

G.: Vă puteți lăuda cu o experiență vastă în ceea ce privește munca științifică. Sunteți implicat în momentul acesta în vreo cercetare?

Nu mă laud și am experiența pe care 49 de ani petrecuți în meserie mi-au oferit-o. Desigur, îmi ajut colegii, în măsura în care mă solicită, și în această activitate.