Psiholog Anca Daniela Kosina: „În ultimul timp, cele mai multe provocări apar din terapiile de cuplu”

Anca Daniela Kosina este psiholog clinician în cadrul ProVita Medical Center. Are o experiență impresionantă în domeniul consilierii psihologice și psihoterapiei. A colaborat cu Fundația „Drum de Lumină” și a pus bazele mai multor proiecte centrate pe dezvoltarea armonioasă a copilului. Despre toate acestea, despre provocările și împlinirile activității de psiholog și psihoterapeut, dar și despre cele mai mari probleme psihologice cu care se confruntă generația de astăzi, am stat de vorbă în cadrul acestui interviu.

GALENUS: Pentru început, spuneți-ne, vă rugăm: v-ați dorit dintotdeauna să deveniți psiholog?

Mi-am dorit dintotdeauna să am o meserie prin care să ajut oamenii. Când eram mică, spuneam (spre disperarea părinților mei, amândoi profesori) că, atunci când voi fi mare, mă voi face „gunoier”, să ajut oamenii să facă curat. Ce-i drept, gunoierii noştri aveau nişte clopoței foarte frumoşi cu care îşi anunțau sosirea pe stradă. În anul IV, când am terminat Psihologia, ni s-a spus că „psihoterapia este un fel de «salubrizare»”, îi ajuți pe oameni să-şi facă curat în ființa lor. Atunci am glumit, spunând că „mi-am împlinit visul”. Nu am ajuns însă direct la psihologie. Am urmat Facultatea de Matematică, secția Informatică. În ultimul an de facultate, am avut un curs de psihologie, care mi s-a părut fascinant, aşa încât mi-am făcut lucrarea de licență îmbinând informatica şi psihologia (un test psihologic computerizat) şi am luat hotărârea să fac şi Facultatea de Psihologie. Am fost 6 ani profesor de matematică titular, la un liceu din Bucureşti. Am urmat, deci, cursurile Facultății de Psihologie şi Ştiințele Educației, din cadrul Universității Bucureşti, şi mi-am făcut formarea de psihoterapeut în psihoterapie experiențială. Acum simt că fac ceea mi-am dorit, îmi iubesc meseria.

G.: Ce aspect din activitatea clinică vi se pare mai provocator?

Aspecte provocatoare vin mai mult din psihoterapie. Deşi pot spune că am o anumită experiență, mă fascinează de fiecare dată complexitatea ființei umane. Pe de o parte, psihicul nostru este destul de „fragil”, iar pe de altă parte, avem o deosebită capacitate de mobilizare a unor resurse puternice, ce ne pot susține atingerea şi menținerea unui echilibru, corp, minte şi suflet. De exemplu, în cazul unei persoane ce a venit la terapie în timpul unui al doilea episod depresiv, pentru că nu putea să iasă dintr-o anumită inerție, dar spunea că îi place să deseneze, am rugat-o să facă cel puțin un desen înaintea fiecărei şedințe de întâlnire a noastră. Prin desen, persoana respectivă şi-a accesat, practic, deblocarea multor resurse − după câteva şedințe, desenele ei conțineau exact paşii pe care noi urma să-i abordăm în procesul terapeutic.

G.: Ați colaborat cu Fundația „Drum de Lumină”, în calitate de Președinte. Povestiți-ne despre această experiență.

În cadrul Fundației se desfăşurau cursuri pentru părinți, în funcție de vârsta copilului. Numele „Drum de Lumină” venea de la convingerea că, beneficiind de o susținere şi o educație adecvată, drumul fiecărui copil poate fi „luminos”.

G.: Știm că ați pus bazele mai multor proiecte, majoritatea axându-se pe dezvoltarea copilului. Ce v-a determinat să vă implicați în aceste proiecte?

Da, au fost mai multe proiecte pentru copii şi adolescenți, toate au pornit cumva de la observații practice − majoritatea problemelor psihologice ale adulților îşi au rădăcinile în copilărie sau în perioada adolescenței. Deci, ne-am gândit că, intervenind în acele momente, putem rezolva „din faşă” anumite conflicte, putem activa resurse ce pot susține apoi încercările vieții de adult. Copiii se restructurează foarte uşor prin joc, dacă sunt susținuți. De exemplu, unul din proiecte s-a desfăşurat într-un sat, cu copii din clasele a III-a şi a IV-a, crescuți de bunici sau provenind din familii monoparentale, părinți despărțiți sau care lucrau în afara țării. O fetiță, crescută mai mult de bunică, tatăl părăsind familia când ea avea 4 ani, iar mama foarte ocupată să lucreze mai mult, a parcurs foarte frumos un travaliu recuperator.

G.: Cum v-au schimbat toate aceste proiecte, experiențe?

M-au schimbat mult − de fapt, fiecare caz un pic mai greu te schimbă. Eu le mulțumesc de multe ori pacienților mei, în gând, la sfârşitul zilei, deoarece odată cu ei fac şi eu însămi un salt. Te îmbogățeşti o dată ca „terapeut”, parcurgând un anume travaliu, şi a doua oară ca „om”, conştientizezi mai multe lucruri la care poate nu te-ai gândit sau pe care nu le-ai ştiut.

G.: Sunteți implicată în vreun proiect nou la momentul actual?

Acum nu sunt implicată în niciun proiect, a fost unul ce urmărea reducerea abandonului şcolar, dar s-a terminat anul trecut.

G.: Care sunt provocările cu care vă confruntați zi de zi în cabinet?

În ultimul timp, cele mai multe provocări apar din terapiile de cuplu. Din ce în ce mai multe cupluri aleg să vină la terapie pentru o încercare de reconciliere, ceea ce este foarte bine. Mă impresionează de multe ori cât de diferite sunt cauzele anumitor probleme şi cât de adânci. Uneori, aceeaşi manifestare a unui blocaj, de exemplu… „el/ea petrece prea mult timp la lucru…” sau „el/ea nu se responsabilizează în relație…”, poate avea cauze multiple şi foarte diferite.

G.: Cum s-a dezvoltat psihologia clinică în ultimii ani?

A existat un salt al psihologiei în general, în ultimii ani şi a celei clinice, în special. Au apărut noi teste psihologice standardizate pe populația României, s-au efectuat multiple cercetări în domeniul traumei, şi aici le-aş aminti pe cele realizate de Institutul pentru Studiul şi Tratamentul Traumei de la noi din țară, s-a realizat o mai fină clasificare a afecțiunilor patologice, după criterii mai clare, noul DSM V aducând importante nuanțări. Au apărut, de asemenea, numeroase colaborări interdisciplinare, psihologie-psihiatrie, psihologie-neurologie, psihologie-alergologie etc.

G.: Ce abilități și competențe sunt necesare în acest domeniu?

Cred că în fiecare profesie există anumite abilități cu care „te naşti”, ceva ce-ți declanşează în timp „chemarea” către acel drum, şi există abilități pe care le dezvolți prin pregătire, experiență, deschidere.

Cred că, în cazul unui psiholog, importante sunt:

• empatia, capacitatea de a se pune în locul celuilalt, de a percepe şi de a reflecta semnificația cuvintelor clientului.
• autenticitatea, să existe un acord intern în personalitatea terapeutului. Fără autenticitate nu va exista o congruență a comportamentului său.
• concepție pozitivă şi liberală despre om şi relații umane. Un terapeut rigid va fi tentat mai mult să emită propriile judecăți sau să critice şi mai puțin să înțeleagă care este, de fapt, dinamica vieții pacientului. Nu poți ajuta cu adevărat pe cineva dacă nu eşti deschis spre a-i înțelege istoria de viață.
• maturitate emoțională, pentru a putea participa la procesul de schimbare al unei persoane, fără a încerca să o modelezi… după imaginea ta.
• determinare, motivare în a găsi adevăratele cauze ale problemelor şi a parcurge paşii, uneori dificili, de vindecare.
• creativitate, pentru a ajuta pacientul să exprime ceea ce este poate blocat sau inaccesibil într-un anume moment, pentru a învinge eventuale mecanisme de apărare sau de negare perturbatoare.
• deschidere constantă la experiență, la a învăța şi a schimba. Evoluția, în fiecare profesie, implică conştientizarea propriilor limitări momentane, implică învățare şi schimbare.

Pot fi enumerate cu siguranță şi alte abilități, acestea însă cred eu că sunt „de bază”.

G.: Cum impactează tehnologia domeniul psihologiei?

Ca în toate domeniile, există şi în psihologie un impact al tehnologiei, ce se regăseşte în special la nivelul evaluării, respectiv teste psihologice standardizate, sau în psihoterapie şi psihologia muncii, prin crearea sau recrearea unor anumite contexte situaționale. Platformele de evaluare psihologică computerizată sunt mai accesibile clientului şi reduc mult din timpul de testare, prin prezența unor interfețe foarte clare şi prin calcularea imediată a scorurilor.

G.: Ce presupune munca dumneavoastră actuală?

În prezent, munca mea implică:

• din punct de vedere clinic, activități de evaluare şi diagnostic;
• psihoterapie;
• susținere de cursuri pentru părinți;
• organizarea de workshopuri de dezvoltare a inteligenței emoționale sau sociale, de management al stresului sau al timpului;
• organizarea de grupuri de dezvoltare personală;
• implicarea în diferite alte proiecte.

G.: Care considerați că sunt cele mai mari probleme psihologice cu care se confruntă generația de astăzi?

Cred că una din cele mai mari probleme ale generației de astăzi este lipsa timpului petrecut în contact cu ei înșişi şi într-un contact autentic unii cu alții. Atunci când cineva nu este în contact cu el însuşi, nu este în contact cu adevăratele lui nevoi, aleargă după împlinirea diverselor idealuri valorizate social sau promovate prin mass-media, dar care, în final, nu-i aduc niciun fel de împlinire. Pe de altă parte, nefiind în contact cu el însuşi, nu este în contact cu resursele sale, cu talentele sau calitățile sale, ce rămân neconştientizate, nemanifestate, şi, deci, nu-l pot susține. Astfel încât, încet, încet, oamenii se risipesc, se obosesc în tot felul de lupte, fără să-şi mai lase răgaz să se încarce, să se bucure cu adevărat. Nemaiştiind cine este, fiecare începe să interpreteze diverse „roluri” şi, în timp, se identifică cu ele. Simulate, cuvintele şi faptele nu mai sunt adevărate, nu mai sunt trăite în prezent, sunt alese mai mult sau mai puţin atent, în funcţie de „repertoriul” educaţional sau intelectual al fiecăruia. Se construieşte, astfel, o fragilă imagine de sine, ce se face ţăndări la o privire, un cuvânt sau un gest al celuilalt. Acest supercontrol raţional încătuşează, de fapt, viaţa din om, provocând conflicte interioare şi disocieri, construind triste măşti, lipsite de viaţă.

G.: Se discută din ce în ce mai mult despre influența rețelelor sociale în apariția depresiei. Este adevărat?

Da, este adevărat, şi acest lucru apare, în primul rând, din cauza nevoii de a „afişa” o anumită imagine, ce-i face pe mulți să mintă, sau… să se mintă, şi în al doilea rând, din instalarea unei anumite „lipse de discreție”, totul este „expus”, nu mai există „taine”, nici în cuplu, nici în interiorul fiecăruia. Aceasta îi face pe oameni să uite, pe moment, adevăratele probleme sau adevăratele lor cauze, şi această uitare nu le rezolvă perturbările, ba chiar le transformă, în timp, în adevărate cratere. Apar, astfel, gânduri negative, tristeţe. Depresia apare inclusiv pe fondul unor neîmpliniri, a unei stări prelungite de insatisfacții, nu numai din cauza unui efort sau a unei suprasolicitări.

G.: Cu ceva ani în urmă existau prejudecăți ale românilor în ceea ce privește mersul la psiholog. S-a mai schimbat această situație?

Eu am observat că s-a schimbat mult această situație. Anii trecuți, psihologul era foarte mult asociat cu psihiatrul şi apărea o reținere „Ce, sunt bolnav psihic, ca să mă duc la psiholog…?”. Era şi o anumită cutumă… „Cine mă poate ajuta mai bine decât mine… eu sunt cel care îmi cunosc cel mai bine problemele…” Acum oamenii s-au mai deschis, a existat şi există încă o bine-venită campanie de informare. Aşa cum am nevoie de medic să-mi vindec o anumită afecțiune fizică, aşa cum am nevoie de kinetoterapeut pentru o recuperare, aşa s-ar putea să am nevoie de ajutorul unui specialist, de un psiholog, pentru a vindeca o traumă psihică sau afectiv  sau pentru a mă ajuta să devin mai conştient de anumite calități pe care poate nu mi le-am explorat. De exemplu, dacă am avut o tăietură, rana fizică se poate vindeca, dar durerea sau frica poate să mai existe mult timp după aceea, cu diferite consecințe în manifestarea comportamentală. Important este ca oamenii să ştie că la psiholog se vine nu numai pentru depistarea unor probleme, ci şi pentru a vedea care sunt aptitudinile, înclinaţiile, modul în care se pot asimila informaţii, pentru a cunoaşte propriile strategii adaptative sau mecanisme de apărare. În unele țări, precum Germania şi Franța, o familie are propriul ei psiholog la care apelează ori de câte ori apar probleme.

G.: Trăim pe fugă, și asta ar trebui să ne dea de gândit. Cum ne putem menține calmul și relaxarea?

Da, din păcate, aşa este şi, tot din păcate, puțină lume devine conştientă de această „fugă” şi mai puțini doresc să o încetinească. Am citit mai demult o povestire care mi s-a părut că ilustrează foarte bine acest aspect: „Un explorator străbătea uriaşele păduri ale Amazoniei, în America de Sud. Căuta oarece zăcăminte de petrol şi era foarte grăbit. În primele zile, indigenii pe care îi angajase ca însoţitori se adaptară la mersul rapid şi neliniştit pe care albul dorea să-l imprime tuturor lucrurilor. Dar, în dimineaţa celei de-a treia zi, se opriră tăcuţi şi rămaseră nemişcaţi, cu un aer întru totul absent. Era lucru vădit că nu aveau de gând să mai pornească la drum. Pierzându-şi răbdarea, exploratorul nostru arătă spre ceas şi, cu gesturi grăitoare, încercă să-l facă să înţeleagă pe cel ce era căpetenia însoţitorilor că era necesar să se urnească din loc, pentru că timpul trecea. «- Cu neputinţă, răspunse acesta, liniştit. Oamenii au umblat prea repede şi acum aşteaptă ca sufletul lor să-i ajungă din urmă».” Oamenii de azi sunt tot mai rapizi. Dar sunt şi neliniştiţi, distraţi şi nefericiţi. Aceasta pentru că „sufletul lor a rămas undeva în urmă şi nu-i mai poate ajunge”. Deci, sfatul meu este ca fiecare să cunoască ce-i place, să fie conştient de ce-l face să se simtă cu adevărat bucuros, fericit, şi să-şi rezerve în fiecare săptămână cel puțin câteva ore pentru trăirea acestor împliniri. Este important să se „iasă” din „problemele vieţii de zi cu zi”, să se comute conştiinţa pe ceea ce se cheamă „eu cu mine şi cu ceea ce îmi doresc să fac”. Este, de asemenea, foarte important să existe fermitate în a păstra intimitatea timpului care a fost hotărât şi a spaţiului care a fost alocat şi să se persevereze în acest comportament.