Intoleranța la gluten – ce este și cum afectează sănătatea

Intoleranța la gluten face parte din categoria afecțiunilor autoimune și implică un răspuns aberant și alterat al sistemului imunitar, declanșat în urma ingestiei de gluten. Glutenul este un termen general folosit pentru proteinele solubile în alcooli prezente în diferite cereale (grâu, secară sau orz), fiind compusul pe care sistemul imunitar îl consideră cu potențial patogen, iar din motivul acesta își îndreaptă mecanismele de apărare în direcția neutralizării sale. Persoanele care suferă de intoleranță la gluten sunt nevoite să evite consumul alimentelor care conțin proteina în cauză, însă, frecvent se întâmplă ca în urma contaminărilor încrucișate, pacienții ajung să manifeste simptome specifice.

Cu toate că intoleranța la gluten este asociată în primul rând consumului acestei proteine, există observații epidemiologice conform cărora cele mai multe persoane cu intoleranță la gluten sunt raportate în special în emisfera vestică. Prin urmare, se sugerează că anumiți factori de mediu și chiar boli subiacente ar avea implicație în etiologia bolii. De asemenea, se mai crede că atât cantitatea, cât și calitatea glutenului ingerat (involuntar sau nu) ar avea un rol contributiv fie la manifestarea simptomelor, fie la apariția bolii. În cele din urmă, intoleranța la gluten rămâne o afecțiune relativ obscură, fiind vorba despre sinergia dintre mai mulți factori etiologici.

Intoleranța la gluten – cauze și factori de risc

Intoleranța la gluten este caracterizată printr-o serie de leziuni autoimune induse de gluten, care pot interesa mai multe organe, iar manifestările foarte variate pot fi puse pe seama rezultatului atacului mediat pe cale imunitară, asupra antigenelor omoloage din diferite țesuturi. Transglutaminaza-2 din mucoasa intestinală se consideră a fi autoantigenul primar al celiachiei; cu toate acestea, variante ale acestei enzime se găsesc în tot organismul. Anticorpii pentru TG3 (translugtaminaza-3) din piele și TG6 din țesuturile nervoase centrale se dezvoltă întâi la nivel intestinal, ceea ce atestă o patogeneză imună subiacentă comună.

Intoleranța la gluten are și o componentă genetică semnificativă. La persoanele cu celiachie, se observă dominanța genelor DQ2 sau DQ8, acestea prezentând un risc crescut de a dezvolta, fie la începutul vieții, fie pe parcurs, intoleranță la gluten. De asemenea, se crede că gliadina, care este o glicoproteină din gluten, ar avea efect toxic asupra enterocitelor și că ar stimula producția de interleukină-15, cu efect inflamator. Datele epidemiologice indică faptul că persoanele care au suferit de enteropatii infecțioase în perioada copilăriei timpurii prezintă un risc crescut de a dezvolta intoleranță la gluten, mai târziu în viață, ceea ce susține răspunsul imun alterat.

Intoleranța la gluten se consideră a fi o boală autoimună unică, prin faptul că implică elemente de natură genetică (antigenul leucocitar uman HLA-DQ2 și HLA-DQ8), autoantigenul implicat (translugtaminaza tisulară; tTG) și factorul declanșator din mediu (glutenul) sunt bine definite. Cu toate acestea, este pusă la îndoială paradigma conform căreia glutenul este singurul element cheie care dictează debutul bolii la persoanele cu risc genetic. Intoleranța la gluten este o boală multifactorială, care rezultă din sinergia (încă necunoscută) a mai multor variabile: igiena, dar și pierderea funcției barierei intestinale, dezechilibrul microbiomului intestinal și altele.

Intoleranța la gluten – simptome și manifestări

Intoleranța la gluten se manifestă îndeosebi prin semne cantonate la nivelul sistemului digestiv, care implică:

letargie;
diaree;
distensie abdominală și meteorism abdominal;
crampe abdominale, vărsături, constipație.

Simptomele extraintestinale asociate cu intoleranța la gluten pot include:

în copilărie, se observă un deficit în dezvoltare și creștere, iar la adult simptomul tipic este o pierdere inexplicabilă în greutate;
apariția recurente de ulcere aftoase la nivel bucal;
anemia feriprivă;
simptomele neurologice (parestezii, ataxie, convulsii, cefalee cronică);
complicațiile obstetricale (travaliu prematur, avort spontan);
coagulopatiile (ca urmare a malabsorbției vitaminei K și biosintezei in vivo);
osteoporoza.

Manifestările neurologice sunt printre cele mai frecvente simptome extraintestinale la persoane care suferă de intoleranță la gluten. Cel mai des se observă neuropatia periferică, cu o rată chiar de 49% (cele mai des raportate parestezii dureroase sunt ale membrelor și feței). Așa-zisa ataxie glutenică, cu patogenie mediată imun, este un simptom caracteristic la persoanele cu celiachie.

Intoleranța la gluten – riscuri asociate și impactul asupra sistemului digestiv

Gliadina este o peptidă derivată din gluten și, conform observațiilor, răspunsul imun aberant și anormal este direcționat spre acest compus. Odată ingerată și ajunsă la nivel intestinal, gliadina provoacă răspunsul imun care duce la inflamație locală. Inflamația cronică duce la distrugerea vilozităților intestinale și, implicit, la scăderea funcționalității teritoriului intestinal. Ca urmare a faptului că vilozitățile intestinale nu mai pot absorbi eficient nutrienții din alimente, există și riscul ca în timp să se dezvolte malabsorbția intestinală. Lipsa absorbției nutrienților poate avea un impact direct atât asupra sistemului digestiv, cât și asupra tuturor sistemelor din organism.

În general, malabsorbția asociată diagnosticului de intoleranță la gluten este principalul risc la care se expun aceste persoane. În general, persoanele cu intoleranță la gluten au o stare oarecum precară de sănătate, sunt mult mai predispuse la infecții, acesta fiind motivul pentru care boala se poate prezenta cu semne și simptome care decurg din aproape orice sistem al corpului, și nu doar din sistemul gastrointestinal. Impactul negativ asupra sistemului digestiv al diagnosticului de intoleranță la gluten este cu atât mai semnificativ, cu cât boala este frecvent asociată cu mai multe boli autoimune și idiopatice, printre care:

dermatita herpetiformă;
diabetul zaharat de tip 1;
tiroidita Hashimoto;
deficitul selectiv de IgA;
alopecia areata;
boala Addison;
bolile țesutului conjunctiv (sindromul Sjögren, în special);
bolile cromozomiale (sindromul Down, Turner, Williams);
bolile hepatice autoimune (colangita biliară primară, hepatita autoimună);
cardiomiopatia dilatativă idiopatică.

Intoleranța la gluten este o afecțiune heterogenă care, deși inițial a fost considerată o tulburare care afecta în special copii, ajunge să fie diagnosticată la din ce în ce mai mulți adulți. Există multe subtipuri ale bolii, cum ar fi:

forma clasică (tipică) – intoleranța la gluten se prezintă cu simptome clinice comune, apare de obicei între 6-18 luni după oprirea alăptării la sân și diversificarea meniului cu prolamine (se prezintă cu atrofie viloasă și hiperplazia criptei);
forma atipică – simptome gastrointestinale reduse, cu manifestări extraintestinale;
forma silențioasă sau asimptomatică – anomalii serologice și histologice, însă fără semne și manifestări directe de intoleranță la gluten (adesea observată la persoane cu antecedente și care suferă de patologii autoimune sau genetice);
forma latentă – fără atrofie a vilozităților sau alte anomalii tisulare;
forma potențială – la cei care nu au diagnostic de intoleranță la gluten, dar prezintă un fond genetic susceptibil (HLA-DQ2 și HLA-DQ8), cu serologie pozitivă și histologie normală;
forma refractară – sunt prezente simptome de malabsorbție și atrofie a vilozităților, chiar și după un an de la inițierea unei diete fără gluten.

Dieta fără gluten este principala recomandare a persoanelor care suferă de această boală, deși, în multe cazuri, nici măcar dieta gluten free nu are efectele dorite.