Afecțiuni oculare legate de expunerea excesivă la soare: cataracta și degenerescența maculară

Radiațiile solare sunt, de fapt, radiații electromagnetice compuse din radiații ultraviolete (UV), lumină vizibilă și radiații infraroșii (IR). Dincolo de faptul că expunerea la soare are numeroase beneficii asupra organismului, reprezentând principala modalitate de biosinteză a vitaminei D, expunerea excesivă, în lipsa protecției adecvate, poate afecta în mod patologic organismul. Este cunoscut faptul că există o legătură semnificativă între incidența cancerului de piele și radiațiile ultraviolete care acționează in vivo prin modificări structurale și biochimice asupra ADN-ului, ceea ce promovează mutageneza și proliferarea anormală a celulelor, care pot deveni tumorale.

În aceeași măsură, expunerea la radiații ultraviolete poate duce și la afecțiuni oculare cum sunt cataracta și degenerescența maculară, prin modificări structurale induse de stresul fotooxidativ. Deși corneea reprezintă o structură anatomică a cărei rol este implicat în reflectarea și absorbția radiațiilor ultraviolete, radiațiile ultraviolete care nu reușesc să fie absorbite de cornee, precum și de structurile vecine, pot ajunge la retină, promovând procesul de degenerescență maculară. Expunerea la radiațiile infraroșii poate provoca alterări anatomice de structură, iar incapacitatea irisului și cristalinului de a le absorbi crește riscul unei persoane de a dezvolta cataractă.

Legătura dintre expunerea excesivă la soare și fiziopatologia afecțiunilor oculare

Expunerea excesivă la soare nu doar că poate crește riscul de afecțiuni oculare, dar poate duce și la exacerbarea afecțiunilor existente. Chiar dacă ochii ocupă doar 2% din suprafața corpului, radiațiile ultraviolete și infraroșii au potențialul de a afecta major atât țesuturile superficiale ale acestor organe, cât și structurile profunde, ducând la patologii cum sunt cataracta, pterigionul, degenerescența maculară, fotokeratita și altele. În mod natural, ochii sunt protejați de structurile anexe – genele și sprâncenele – și de orbită, cavitatea osoasă în care aceștia se află. Componenta sistemului nervos simpatic, responsabilă de răspunsurile adaptative, oferă protecție în plus.

Principala problemă o reprezintă faptul că aceste mecanisme sunt eficiente doar prin expunere la lumina solară vizibilă. Radiațiile ultraviolete și infraroșii nu provoacă răspunsuri adaptative ale ochilor, cum ar fi îngustarea pupilei pentru a limita cantitatea radiațiilor ajunse la retină. În această privință, expunerea excesivă la radiații poate provoca degerescență maculară, având un rol etiologic semnificativ și în apariția patologiei numită cataractă. Deși nu există studii extinse care să ateste legătura dintre degenerescența maculară, cataractă și expunerea la soare, studiile observaționale indică faptul că expunerea excesivă la soare poate facilita apariția acestora prin:

• lumina infraroșie poate induce cataracta prin mecanisme care cresc temperatura corpului, accelerează procesul de îmbătrânire celulară și produc alterări biochimice la acest nivel;
• radiațiile cu lungimi de undă scurte (sub 450 nm) ale luminii vizibile au capacitate deosebit de mare de a penetra structurile anatomice ale ochiului, provocând alterări structurale;
• cel mai important aspect în ceea ce privește fiziopatologia afecțiunilor oculare îl reprezintă afectarea fotochimică datorată radiațiilor UV; radiațiile UV-B și UV-A sunt absorbite într-o mare măsură de cornee și cristalin, însă 1-2% reușesc să ajungă la nivelul retinei, crescând riscul de a provoca daune fotooxidante datorate speciilor reactive de oxigen care facilitează degenerescența maculară;
• expunerea la radiațiile UV-B, cu lungime de undă scurtă, este frecvent asociată cu cataracta și duce la modificări biochimice și structurale ca urmare a efectului fototermic;
• există o relație de directă proporționalitate între expunerea la soare și riscul de afecțiuni;
• studiile experimentale sugerează că UV-B induce stimularea opacității corticale anterioare și, ulterior, a celei posterioare, susținând etiologia cataractei corticale. La nivel microscopic opacitatea corespunde tumefierii celulelor epiteliale ale cristalinului și fibrelor corticale, cu ruperea acestora și vacuolizarea zonei corticale. Tumefierea este asociată și cu o creștere în conținutul de apă al cristalinului, cu schimbarea echilibrului Na⁺/K⁺;
• Na⁺/K⁺-ATP-aza dependentă de energie responsabilă pentru menținerea echilibrului Na⁺/K⁺ la nivelul membranelor celulelor cristalinului este afectată de expunerea la ultraviolete;
• expunerea prelungită la doze relativ mici de UV induce alterări ale proteinelor cristalinului.

Ce este cataracta și care sunt manifestările clinice ale acesteia?

Cataracta este o afecțiune oculară manifestată prin opacifierea cristalinului – altfel transparent, ceea ce duce la blocarea luminii vizibile, fiind o cauză semnificativă a orbirii. Cataracta pare să afecteze toate categoriile de vârstă, însă cataracta matură, cu opacifiere aproape totală, apare în special la persoanele în vârstă. Fiziopatologia afecțiunii implică coagularea proteinelor aflate în fibrele cristalinului prin mecanisme degenerative, ceea ce duce la pierderea transparenței și funcționalității acestuia. Diferitele mecanisme implicate includ:

• tulburări care vizează aspecte de creștere ale cristalinului (cataracta congenitală);
• metaplazia fibroasă a epiteliului cristalinului (cataractă subscapulară);
• hidratarea corticală între fibrele cristalinului (cataractă corticală);
• depunerea patologică a anumitor pigmenți, cum ar fi urocromul (cataractă nucleară).

Principalele simptome asociate cataractei sunt următoarele:

• scăderea acuității vizuale și vedere încețoșată;
• diplopie sau poliplopie (vederea a două sau mai multe imagini ale aceluiași obiect);
• apariția de halouri colorate în jurul surselor de lumină;
• fotosensibilitate exagerată;
• tulburări cromatice: decolorarea sau îngălbenirea obiectelor privite;
• prezența zonelor progresive de opacifiere, localizate inițial la periferia cristalinului.

Operația de cataractă cu implant de cristalin reprezintă principala metodă de tratament pentru această patologie, în special dacă pacientul prezintă stadii evolutive avansate.

Ce este degenerescența maculară și care sunt manifestările clinice ale acesteia?

Degenerescența maculară este o patologie oculară legată de vârstă, afectând îndeosebi persoane cu vârsta de peste 60 de ani. Modificările degenerative maculare implică partea aflată în centrul retinei, și anume fovea. Degenerescența maculară afectează vederea centrală, ducând la o gamă variată de dificultăți în sarcinile zilnice: citit, condus, aprecierea distanțelor și altele. Ca urmare a maculopatiei, persoana cu degenerescență maculară acuză simptome specifice:

• scăderea acuității vizuale și vedere încețoșată;
• apariția de zone neclare în centrul vederii;
• imposibilitatea de a citi scrisul de dimensiuni reduse, deși bolnavul îl apropie de ochi;
• tulburări cromatice (culorile devin estompate);
• examinarea fundului de ochi evidențiază depozite subretiniene gălbui, hiperpigmentare.

Degenerescența maculară este o afecțiune care afectează celulele fotoreceptoare din stratul aflat în partea exterioară a retinei, epiteliul pigmentar al retinei, membrana lui Bruch și primul strat coriocapilar. Principalele mecanisme implicate în degenerescența maculară sunt:

• există o pierdere de a volumului stratului coriocapilar;
• membrana lui Bruch se îngroașă din cauza acumulării de lipide;
• lipofuscina se acumulează în epiteliul pigmentar al retinei, ducând la metabolizarea în mod alterat a fotoreceptorilor degradați, și ulterior la acumularea de depozite subepiteliale;
• reducerea numerică a fotoreceptorilor și scurtarea segmentelor exterioare ale acestora este asociată cu degenerescența maculară.

Există mai multe metode viabile de tratament pentru degenerescența maculară: fotocoagularea, terapia fotodinamică, terapia antiangiogenică și, în anumite cazuri, intervenția chirurgicală.

Degenerescența maculară și cataracta  – sfaturi pentru prevenție în sezonul cald

Pentru a reduce riscul de afectare oculară în sezonul cald, ca urmare a expunerii la ultraviolete și radiații infraroșii, abordarea unor practici simple, dar eficiente, ar putea juca un rol major în menținerea sănătății oculare. Conform specialiștilor, cataracta și degenerescența maculară apar în timp, chiar dacă efectele expunerii la UV nu se fac resimțite imediat. Prin urmare, orice mod prin care ochii pot fi protejați este util pentru a reduce riscul dezvoltării unor astfel de afecțiuni oculare, cum sunt cataracta și degenerescența maculară:

• se vor purta întotdeauna ochelari de soare cu protecție UV, chiar și în zilele puțin însorite;
• se vor purta pălării cu boruri largi, șepci sau chiar o umbrelă împotriva soarelui;
• se va evita purtarea lentilelor de contact, optându-se pentru ochelarii clasici;
• pentru a menține starea de hidratare a ochilor, se vor folosi picături speciale pentru ochi, la recomandarea medicului specialist;
• se vor consuma fructe și legume bogate în antioxidanți naturali, vitamine și minerale;
• ochiul uman conține în proporție de 98% apă, reprezentată de umoarea apoasă și vitroasă; drept urmare, menținerea unui grad optim de hidratare al organismului susține și sănătatea oculară, pe lângă celelalte beneficii semnificative.

Pentru ABONAMENTE și CREDITE DE SPECIALITATE click AICI!

Referințe bibliografice:

1. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC8367748/
2. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK539699/
3. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK560778/
4. https://ec.europa.eu/health/scientific_committees/scheer/docs/sunbeds_co218c_en.pdf

Sursa foto: Shutterstock

Andrei Cioată