Functionarea deficitara a sistemului imunitar, cauza celor mai grave boli

Functionarea corespunzatoare a sistemului imunitar reprezinta unul dintre aspectele vitale ale unui corp sanatos, capabil sa previna si sa combata boala. Insa, pentru multi oameni, sistemul imunitar nu functioneaza atat de eficient cum ar trebui. In unele cazuri, raspunsul imunitar nu ofera protectie in fata bolilor precum infectiile sau cancerul. In alte cazuri, sistemul imunitar se intoarce impotriva gazdei sale, declansand o serie de boli autoimune si alte afectiuni, cum ar fi artrita reumatoida sau alergiile, care sunt din ce in ce mai raspandite in lumea moderna.

Apararea naturala

Cand vine vorba de mentinerea unei sanatati corespunzatoare, sistemul imunitar este bunul cel mai de pret al corpului. Ajuta organismul sa reziste impotriva infectiilor si sa evite cancerul si ofera protectie impotriva multora dintre cele mai raspandite si mai periculoase boli. Totusi, in ciuda cunoasterii stiintifice moderne si a progreselor importante in tratamentul medical, infectia inca reprezinta cauza cea mai comuna a bolilor si a mortii. Iar cancerul la plamani, stomac, san, col uterin, intestin si prostata continua sa ramana un adevarat flagel pentru omenire, provocand peste doua milioane si jumatate de morti anual in intreaga lume.

Ce anume nu merge bine? De ce cunostintele noastre detaliate despre sistemul imunitar nu ne-au permis sa ne imbunatatim mecanismele de aparare ale corpului intr-un mod sustinut? In procesul de dezvoltare a unor mijloace tot mai puternice de a ataca si distruge microorganismele si celulele canceroase, am pierdut oare din vedere nevoia de a ne intari sistemele de protectie innascute si de a ne ingriji interior? La inceputul anilor ’50, prin terapia cu antibiotice, programe de vaccinare generale, chirurgie radicala impotriva cancerului, radioterapie si chimioterapie, se parea ca ameliorarea cunoasterii stiintifice va furniza solutii mai eficiente impotriva bolii decat metodele naturopate invechite, gandite pentru a incuraja procesul de autovindecare.

Astazi, dupa 50 de ani, ne confruntam cu aspectul malariei si tuberculozei care ameninta sa apara din nou, cu noile specii de microbi rezistenti la medicamente, intrecand tehnologiile noastre cele mai avansate cu vaccinuri care pot dauna la fel de bine pe cat protejeaza, cu un numar din ce in ce mai mare de imbolnaviri de cancer si cu valul de imunitate distrusa reprezentata de SIDA. Istoria demonstreaza ca, atunci cand lucrurile nu merg bine, fiinta umana are tendinta de a continua sa faca ceea ce s-a dovedit inutil, cu singura diferenta ca o face cu o motivatie mai mare. In ciuda progreselor tactice pe termen scurt, valoroase in tratarea bolilor infectioase si cancerului, se pare ca esuam in obiectivul strategic de a imbunatati sanatatea la nivel mondial intr-un mod sustinut. Aceasta deoarece am incercat sa uzurpam puterea lumii naturale, atacand-o cu arme brutale si pierzandu-ne intr-un labirint de detalii tehnice in loc sa lucram cu natura si sa facem tot ceea ce putem pentru a ne imbunatati puterile naturale de vindecare si autoaparare.

Asa cum pionierii microbiologiei – Didier Bechamp, Claude Bernard si Louis Pasteur – au explicat ca microorganismele trebuie considerate agenti, nu cauze ale bolii, noi trebuie sa intelegem acum ca viziunea noastra detaliata, valoroasa si dobandita cu greu a procesului imunitatii nu este acelasi lucru cu intelegerea scopului sau. Am suprapus un model razboinic, dual, masculin, peste observatiile stiintifice remarcabile pe care le-am facut si presupunem ca viata este o batalie intre noi, microorganisme si celule canceroase; ca locuim intr-un univers biologic in care fuctioneaza principiul “ucide ca sa nu fii ucis”. Efectul a fost concentrarea atentiei noastre asupra factorilor externi si neglijarea unei abordari mai largi, interioare, a vindecarii, care incearca sa observe interactiunea dintre aspectele fizice, mentale, emotionale si spirituale ale sinelui si sa inteleaga felul in care acestea infuenteaza sanatatea si predispozitia catre boala. Astfel, am dezvoltat arme medicale variate care devin din ce in ce mai periculos de folosit.

Ce este imunitatea

La inceputul secolului al XVIII-lea, Mary Pierrepont, o doamna din nobilimea engleza, care locuia la Constantinopol, a inceput sa fie interesata de metoda locala de prevenire a variolei, care implica extragerea unor bucati din crustele de variola si zgarierea pielii cu ele. Aceasta reprezenta o forma timpurie de vaccinare. Cu toate ca in unele cazuri a avut succes, riscul de a contacta variola din acest procedeu era foarte ridicat, iar incercarile ei de a introduce vaccinarea in Marea Britanie au esuat in cea mai mare parte. Insa, pentru ca variola facea ravagii in lumea secolului XVIII-lea, aproximativ 50 de milioane de oameni au murit in Europa de aceasta boala intre 1700 si 1800), cautarea unei strategii eficiente de prevenire a continuat insa. Cativa ani mai tarziu, Edward Jenner, un doctor de tara englez, a remarcat ca laptaresele care contactasera boala infectioasa a vacilor (o afectiune minora care provoaca aparitia petelor pe maini) aveau o rezistenta ridicata la variola. In 1796, l-a vaccinat pe un baiat cu o mostra preluata din leziunile eruptive (pustule) ale vacilor, apoi, intr-un experiment care a provocat o mare controversa in acea vreme, l-a vaccinat de mai multe ori cu virusul variolei, fara a-i provoca boala! Deloc surprinzator, aceasta demonstratie dramatica a facut ca multi oameni sa vina la casa de la tara a lui Jenner in cautarea vaccinului, iar succesul tratamentului sau pentru prevenirea variolei a deschis drumul pentru dezvoltarea la nivel mondial a programelor de vaccinare pe care le vedem astazi.

Imunitatea ( latinescul immunitas = scutire) este insusirea organismului vegetal, animal si uman de a opune rezistenta in fata activitatii microbilor si a substantelor toxice, cu alte cuvinte, capacitatea lui de a-si pastra sanatatea si vigurozitatea. Imunitatea naturala este, la animale, o insusire ereditara a organismului care se manifesta prin rezistenta lui la anumite boli, maladii, agenti patogeni (de exemplu, imunitatea sobolanilor fata de difterie, a porumbeilor si gainilor fata de buba neagra, a omului de ciuma bovinelor etc.).

Se pastreaza pe parcursul intregii vieti. Organismul poseda mai multe mijloace de aparare impotriva infectiilor si a substantelor straine. De exemplu, pielea sanatoasa impiedica patrunderea microbilor, tesuturile glandulare elimina secretii cu proprietati bactericide. Microbii ajunsi in tesuturi sunt distrusi de sange prin fagocitoza, de limfa si de secretiile ce umezesc mucoasele. Aceste lichide contin substante protectoare specifice, numite mai generalizat anticorpi. Animalele superioare (inclusiv omul) poseda o imunitate naturala fata de majoritatea microbilor din mediul ambiant. La plante, imunitatea naturala se mai numeste ereditara si se transmite prin mostenire, fiind folosita in selectia plantelor la crearea soiurilor rezistente. Se manifesta la soiurile de vita-de-vie rezistente in fata filoxerei, soiurile de grau rezistente la rugina, soiurile de floarea-soarelui rezistente la lupoaie s.a.m.d. La hibridizare, imunitatea ereditara a plantelor este determinata de formele parintesti, aparute in mod spontan in urma selectiei naturale sau obtinute de om prin selectie artificiala. Imunitatea dobandita apare la animale atunci cand organismul este atacat de o boala infectioasa, cum ar fi tusea convulsiva, rujeola, varicela, in urma vaccinarii preventive sau a introducerii in organism a serului curativ. In ambele cazuri organismul raspunde prin producerea antitoxinelor, care neutralizeaza substantele toxice, lizine, care dizolva corpii bacterieni, aglutinine, care lipesc si aglomereaza microbii, precipitine, care precipita substantele bacterogene. Imunitatea dobandita are o perioada de la 5 la 25 de ani. Reactiile imunologice ale organismului se afla sub controlul SNC.

Cercetarea moderna asupra bolilor infectioase urmeaza doua piste paralele: prima investigheaza forma, natura si stilul de viata al microorganismelor patogene (care provoaca boala) si substantele chimice care se pot utiliza pentru a le distruge; a doua urmareste natura capacitatii inerente a corpului de a rezista in fata infectilor si modul in care se poate stimula aceasta imunitate innascuta. Cu toate ca aceasta cercetare a produs multe informatii valoroase, ne-a oferit tratamente noi importante, credinta ca germenii sunt microdusmani periculosi si agresivi care stau permanent la panda – si ca metoda cea mai buna pentru a le face fata este sa ii anihilam cu doze din ce in ce mai mari de antibiotice puternice – este, de fapt, o intelegere gresita a ceea ce afirmau pionierii microbiologiei si imunologici.
Pasteur, alaturi de alti ganditori ai medicinei holistice timpurii, a evidentiat faptul ca microbii reprezinta doar o parte a povestii si ca trebuie considerati agenti, si nu cauze ale bolii, efectele lor depinzand in mare masura de natura “terenului” din corpul in care ajung. Cu alte cuvinte, a inteles ca starea sistemului de aparare natural al organismului are elementul cel mai important pentru mentinerea sanatatii.

Ce face sistemul imunitar

Sistemul imunitar reprezinta prima linie de aparare a organismului impotriva invaziei microorganismelor si elementelor “straine” si baza pentru vaccinare si pentru stabilirea diferentelor intre grupele de sånge. De asemenea, protejeaza impotriva dezvoltarii cancerului, distrugand celulele mutante (anormale).

Cheia eficientei sistemului imunitar sta in modul in care reteaua de constituenti ai acestuia comunica. Milioane de celule, bine organizate, isi transmit continuu informatii si, in cazul declansarii alarmei la depistarea unui intrus, acestea produc substante chimice pentru a lupta eficient impotriva „inamicului”. O trasatura fundamentala a sistemului imunitar este capacitatea acestuia de a distinge intre celulele propriului organism si celulele straine. Celulele proprii contin molecule ce marcheaza apartenenta celulei, ce le identifica drept prieten. Orice produce o reactie de aparare a sistemului imunitar se numeste antigen.

Un antigen poate fi un microb, dar si un tesut de la o alta persoana, ca in cazul transplantului de organe. Desi un organ strain nu este un atacator al organismului, intrucat sistemul imunitar nu identifica marca propriului organism in celulele externe anexate, priveste organul ca pe un invadator si raspunde in consecinta. In medicina moderna exista metode pentru a „domoli” reactia sistemului imunitar, dar inca nu sunt inventate metode suficient de bune pentru a fi siguri de reusita oricarui tip de transplant.

Astfel, sistemul imunitar poate fi benefic sau nociv pentru organism, in functie de natura si puterea reactiilor sale. Nu exista o diferenta fundamentala intre mecanismele care stau la baza imunitatii “protectoare” si cele care provoaca afectiuni precum alergiile si bolile autoimune. Rolul pe care il joaca sistemul imunitar in mentinerea sanatatii si in boala se poate imparti in doua efecte benefice – imunitatea activa si pasiva – si doua efecte daunatoare – supraactivitatea si subactivitatea.

• Imunitatea activa implica celulele si substantele chimice de aparare ale organismului, care actioneaza impotriva bacteriilor, virusurilor, ciupercilor, parazitilor si grupelor de sange straine. Unele forme de vaccin stimuleaza imunitatea activa a organismului.
• Imunitatea pasiva include anticorpii primiti de fetus de la mama si, de asemenea, implica vaccinarea cu anticorpi predefiniti, luati de la alti oameni sau de la animale.
• Supraactivitatea include alergiile si hipersensibilitatea la substante externe, autoimunitatea si reactiile la transfuziile de sange adverse.
• Subactivitatea include imunodeficienta mostenita, dobandita (de exemplu, cea asociata cu infectia cu HIV, medicamente, radiatii sau substante toxice din mediu).

Elementele componente ale sistemului imunitar

Sistemul imunitar reprezinta un sistem elaborat, interactiv, de celule, substante chimice si tesuturi distribuite in intregul corp. Cand aceste elemente componente intra in contact cu celule sau substante la care sunt programate sa raspunda (cum ar fi bacterii, virusuri si polen), se declanseaza o serie de reactii care duc la distrugerea sau neutralizarea “invadatorului strain”. Celulele si substantele chimice care declanseaza reactii din partea sistemului imunitar se numesc antigene. Reactia poate fi innascuta sau adaptativa, iar una dintre proprietatile imunitatii adaptative este aceea ca este specifica antigenului care a stimulat-o.

Celulele si anticorpii implicati intr-o reactie imunitara adaptativa la un anumit antigen decat daca acela este foarte asemanator celui original. Printre cele mai importante elemente componente ale sistemului imunitar se numara limfocitele (globulele albe din sange), substantele chimice precum citokinele, anticorpii si sistemul complementului si tesuturile, precum nodulii limfatici (“ganglionii”). Acestea formeaza “marginea taioasa” a sistemului imunitar. Reprezinta instrumente pe care corpul le foloseste pentru a descompune, distruge si elimina antigenele daunatoare precum bacteriile, virusurile si celulele tumorale. Modul in care interactioneaza aceste elemente componente diverse determina gradul de eficienta in functionarea sistemului imunitar.

Celulele

• Celulele T (aproximativ 70% dintre limfocite) migreaza catre timus unde se inmultesc si se maturizeaza. Celulele T contribuie la apararea organismului in doua feluri: regleaza mecanismele sistemului imunitar si distruge celulele infectate.
• Celulele B (aprox. 10 % dintre limfocite), se maturizeaza in maduva osoasa si alte componente ale sistemului imunitar, mai putin timusul; aceste celule produc anticorpii. Fiecare celula B este programata sa produca un anumit anticorp. Cand o celula B intalneste tipul de antigen pentru care este pregatita, atunci produce celule plasma. Aceste celule plasma sunt in fapt fabrici de anticorpi.
• Celulele NK (natural Killer) calatoresc prin organism in cautarea invadatorilor si distrug celulele anormale cum sunt cele care dezvolta cancerul.
• Fagocitele actioneaza absorbind si digerand particulele straine sau microorganisme; macrofagiile actioneaza in tesuturi, iar monocitele sunt raspandite prin sange.

Tesuturile

Chiar daca multe reactii imunitare se petrec in sange, exista si alte tesuturi “limfoide” la fel de importante pentru imunitate: ganglionii limfatici, tesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT), splina, maduva oaselor si timusul.

• Ganglionii limfatici sunt aglomerari de celule limfoide care se gasesc in tot corpul, inclusiv in gåt, la subtiori si cabalul inghinal. Acestora li se alatura o retea de vase purtatoare de limfa (vase limfatice) si reprezinta cele mai mari locuri pentru depozitarea, activarea si producerea limfocitelor. De asemenea, reprezinta locul unde celulele macrofage inghit si proceseaza particulele antigenice straine. Limfa este un fluid de culoare galben-deschis, asemanator cu plasma din sange, din care este produsa, insa mai apoasa si care contine doar limfocite si cateva proteine, grasimi si sare. Circula in tot corpul prin intermediul vaselor limfatice si functioneaza ca mijloc de transport si mediu de comunicare pentru celulele imunitare.
• MALT este alcatuit din pachete de tesut limfoid, raspandite in multe parti ale corpului, inclusiv in mucoasa tractului gastrointestinal, apendice, amigdale, sani si plamani. Contine grupuri de celule B, celule T si mastocite.
• Splina, la fel ca celelalte tesuturi limfoide, contine celule B, celule T si celule macrofage. In fetusul care se dezvolta, splina produce si globule rosii.
• Maduva oaselor reprezinta mediul principal de producere a globulelor rosii si albe din sange si este un rezervor care se reinnoieste permanent de celule mici, “primitive” ale sistemului imunitar.

Cum functioneaza sistemul imunitar

Cu totii avem capacitatea innascuta, determinata genetic, de a produce un raspuns imunitar imediat, nespecific, la antigenele provocate de boli care patrund in organism. Celulele din tesuturile limfoide (cum ar fi celulele macrofage sI limfocitele primitive) sunt preprogramate genetic pentru a secreta citokine atunci cand antigenele straine patrund in organism. Aceste citokine stimuleaza celulele B pentru a se transforma in plasmocite si pentru a secreta anticorpi impotriva invadatorilor si, de asemenea, stimuleaza celulele T pentru a se transforma in celule T citotoxice “ucigase”, capabile de a distruge direct agentii patogeni. Insa exista o varietate atat de mare de organisme potential patogene, incat ne-am dezvoltat un sistem foarte puternic de imunitate adaptativa care ne permite sa ne aparam specific impotriva agentilor patogeni individuali si ne protejeaza impotriva expunerilor viitoare la aceiasi agenti patogeni.

Acest raspuns imun adaptativ este declansat de interactiunea dintre celulele T ajutatoare, care duce la producerea de anticorpi, citokine si celule T citotoxice directionate impotriva unui anumit agent patogen invadator care reprezinta o amenintare.

Prima data cand sistemul imunitar se expune la un antigen nou, raspunsul adaptativ are nevoie de aproximativ zece zile pentru a atinge intensitatea maxima, timp in care echilibrul dintre rezistenta sau cedare in fata bolii poate fi mentinut. Presupunand ca ne revenim, data urmatoare cand sistemul imunitar intalneste acelasi agent patogen raspunsul de aparare este puternic si imediat, ajutandu-ne sa rezistam impotriva bolii.

Recunoastere si aparare

Innascut sau adaptativ, raspunsul imunitar este intotdeauna un proces in doua etape. Intåi, trebuie sa recunoastem faptul ca un antigen strain si potential periculos a intrat (sau incearca sa intre) in corp. Apoi, trebuie sa facem ceva pentru a ne apara de invazii. In procesul de recunoastere, trebuie sa fim foarte siguri ca nu confundam caracteristicile de suprafata ale propriilor celule (sau ale altor substante inofensive) cu cele ale agentilor patogeni.

In procesul de aparare, trebuie sa avem capacitatea de a ne adapta si a raspunde eficient la o mare varietate de antigene potential daunatoare, insa fara sa lasam ca intensitatea raspunsului imunitar sa faca rau organismului. Si trebuie sa o facem suficient de repede incat sa ne asiguram ca invadatorii nu ne-o iau inainte.

Pe scurt, pentru recunoasterea antigenelor avem celule T primitive, celule T ajutatoare, celule care prezinta antigen, celule T “virgine” ucigase si celule B. Pentru aparare, avem celule T ajutatoare, celule T citotoxice “ucigase”, celule macrofage, plasmocite producatoare de anticorpi, mastocite, celule neutrofile, celule macrofage si sistemul complementului, toate activate de catre citokine. Alaturi de aceste raspunsuri specifice, corpul mai are si anumite mecanisme nespecifice de protectie, care amplifica efectele imunitatii si care sunt declansate de activitatea imunitara. Aceste raspunsuri nespecifice se pot grupa sub denumirea generala de “inflamatie”.

Inflamatia

Aceasta este una dintre cele mai vechi trasaturi recunoscute ale bolii. Reprezinta raspunsul initial al corpului la distrugerea tesutului sau celulelor, iar simptomele de febra, roseata, umflare si durere sunt bine cunoscute. Majoritatea tratamentelor standard ale bolii sunt directionate catre suprimarea inflamatiei si, in multe cazuri (mai ales in boli inflamatorii cornice, cum ar fi artrita), acest lucru este rational si uman.
Insa prostul renume de care are parte de obicei inflamatia este inselator, deoarece pentru majoritatea persoanelor procesul inflamator este cel care ii permite sistemului imunitar sa actioneze repede si efcient. Pentru medicul naturopat, inflamatia nu este un eveniment nedorit, ci semnul principal ca organismul incepe sa se vindece. Tratamentul naturopat urmareste sa mentina confortul pacientului si, in acelasi timp, sa permita mecanismelor naturale de vindecare sa actioneze nestingherite.

Procesul de inflamatie urmeaza un curs standard. Intai, o celula sau un tesut de distrugere este atacat de agenti patogeni. Ca rezultat, substantele chimice se elibereaza din celulele deteriorate sau din celulele imunitare care provoaca marirea vaselor de sange din zona afectata, aducand mai mult sange in acea zona si micsorand fluxul sangvin. Mai mult, vasele de sange din acea zona devin “permeabile”, permitånd trecerea libera a celulelor imunitare si fluidelor in tesuturi.

Globulele albe din sange se aliniaza de-a lungul peretilor vasului de sange si trec in zona distrusa. Aceste celule intra in contact cu microorganisme si particule straine, declansand o reactie imuna. Umflaturile provocate de fluid imobilizeaza si localizeaza pericolul, iar celelalte elemente componente ale sistemului imunitar intra in actiune si neutralizeaza antigenele. Resturile sunt inghitite de celulele macrofage si celulele neutrofile.

Memoria imunitara, toleranta si vaccinarea

Capacitatea de a avea memorie imunologica este una dintre trasaturile cele mai importante ale sistemului imunitar. Cand celulele B sunt activate in prezenta antigenelor, multe dintre ele se transforma in plasmocite care produc anticorpi, insa o parte din ele raman celule B si formeaza o “populatie cu memorie” capabila sa se multiplice rapid si sa produca un raspuns imunitar imediat daca organismul este expus la acelasi antigen.

Acest raspuns la antigen poate fi atat de eficient, incat simptomele bolii sa fie mult mai blande decat prima data – sau sa nu apara deloc. In fiecare antigen este recunoscut dupa caracteristicile sale chimice unice, iar memoria imunologica se raporteaza exclusiv la acele antigene pe care le-a intalnit inainte. Un individ imun la un tip de agent patogen nu are imunitate si in fata altor organisme patogene. Capacitatea de a avea memorie imunologica sustine conceptul de vaccinare in cele doua forme ale sale, “activa” si “pasiva”. In vaccinarea activa, imunitatea este indusa pe cale artificiala, prin expunerea corpului la cantitati mici de microorganisme moarte sau inactive, de obicei prin injectare.

Rapunsul protector generat in organism de aceasta forma de vaccinare poate dura multi ani. Insa pentru unele boli, nu este posibila producerea unei vaccinari sigure si active; cu toate acestea, anumite masuri de protectie pe termen scurt pot fi oferite prin vaccinarea pasiva, care implica injectarea de anticorpi “gata-facuti” impotriva bolii, derivati de obicei de la animale.

Discutiile privind siguranta si eficienta vaccinarii continue, sustinatorii indicand catre succesele in controlul bolilor contagioase, cum ar fi variola, difteria, poliomielita si tuberculoza, iar oponentii afirmand ca vaccinarea poate provoca afectiuni ale creierului si autism si indicand catre dovezile din ce in ce mai multe legate de alergii si boli autoimune aparute in acelasi timp cu raspandirea vaccinarii.

Indiferent de parerea pe care o aveti despre riscurile si beneficiile vaccinarii, este important sa retineti ca vaccinurile contin obligatoriu antigene care au fost alterate din starea lor initiala si intelegerea noastra privind reactiile corpului este departe de a fi completa.

Alta proprietate foarte importanta a sistemului imunitar este aceea ca, in general, acesta poate face diferenta intre celulele “proprii” ale corpului si celulele “straine” si antigene. Dupa cum am explicat deja, acest lucru se datoreaza prezentei “indicatorilor” din celulele corpului, care ii semnalizeaza sistemului imunitar “celulele proprii”.

In fetusul care se dezvolta, indicatorii de suprafata sunt “retinuti” de sistemul imunitar, deoarece singurele celule care trec prin tesuturile limfoide ale copilului nenascut sunt cele proprii. De fapt, daca nou-nascutul (al carui sistem imunitar inca nu s-a maturizat) este expus la material antigenic, exista sanse mari ca acesta sa dezvolte toleranta la antigen in loc sa provoace un raspuns imunitar impotriva lui. Aceasta inseamna ca nu este eficienta vaccinarea bebelusilor, deoarece capacitatea lor de a dezvolta toleranta la antigene in acest stadiu de viata ii poate lasa neprotejati, in ciuda vaccinarii.

Revista Galenus