Scarlatina – căi de transmitere, diagnostic și tratament

Scarlatina reprezintă o erupție cutanată cu aspect specific, fiind frecvent asociată și cu faringita bacteriană, în special la școlari și adolescenți. Erupția cutanată, papulară, este frecvent descrisă în literatura de specialitate ca simțindu-se asemenea unui „șmirghel”. Agentul etiologic ce duce la apariția scarlatinei este reprezentat de bacteria Streptococcus pyogenes, capabilă să genereze o endotoxină responsabilă mai ales de manifestările cutanate ale infecției. De reținut este faptul că scarlatina este contagioasă și, pe cale aerogenă, se transmite deosebit de ușor prin contactul cu fluide corporale ale persoanei infectate (salivă, mucus), tuse, strănut, picături Flügge.

Scarlatina este considerată o boală a copilăriei, aproape întotdeauna incluzând și durere în gât, precum și stări febrile. În trecut, scarlatina a fost considerată o boală deosebit de gravă, în mare parte din cauza lipsa tratamentului adecvat. Tratamentul de primă linie presupune administrarea de penicilină, prognosticul fiind unul favorabil. S-a observat că scarlatina este mai frecventă în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 5-15 ani, focare sporadice fiind reprezentate de diferite colectivități: școli, grădinițe. Este foarte important ca scarlatina să fie tratată încă de la apariția primelor semne, deoarece complicațiile se traduc prin afecțiuni care pot afecta alte organe.

Ce este scarlatina?

Scarlatina este o infecție cutanată care în principal afectează copiii. De obicei, se manifestă mai ales printr-o erupție cutanată tipică, febră și durere în gât. Tratamentul tipic presupune utilizarea penicilinei (în cazul alergiilor la penicilină, se administrează cefalosporine de generația I). Mai mult decât atât, administrarea antibioticelor are potențialul de a reduce și potențialul contagios al bolnavului, minimalizând riscul infectării altor persoane. Infecția se răspândești prin picături care conțin bacteria Streptococcus pyogenes, precum și prin contactul fizic apropiat. Scarlatina, spre deosebire de alte boli ale copilăriei, poate apărea de mai multe ori de-a lungul vieții.

Scarlatina – cauze

Agentul etiologic al scarlatinei este bacteria Streptococcus pyogenes. Această bacterie patogenă face parte și din microbiomul normal al pielii, fiind oportunistă. Este clasificată ca făcând parte din categoria streptococilor beta-hemolitici de grup A, fiind și agentul cauzal al altor patologii. Scarlatina este cauzată de eliberarea de către bacterie a anumitor endotoxine citotoxice, care se fac responsabile în special de manifestările cutanate ale bolii. Manifestările cutanate, de natură inflamatorie, apar ca urmare a răspunsului local la acțiunea toxinelor eritrogenice. Unii indivizi sunt considerați purtători, prezentând bacteriile, dar nu manifestă niciun fel de simptom.

De fapt, scarlatina se dezvoltă la majoritatea persoanelor care sunt mult mai susceptibile decât populația generală la efectul toxinelor eliberate de Streptococcus pyogenes. Copiii cu vârstă de peste 10 ani au, în general, o imunitate specifică împotriva acestor toxine, așadar un risc relativ mai scăzut de infecție. Totuși, în caz de imunosupresie, riscul infecției crește semnificativ. Atât în faza acută, cât și în perioada de incubație a bacteriei, persoanele infectate pot fi contagioase. Dacă nu se intervine cu tratament medicamentos, bolnavii pot fi contagioși chiar și după ce s-au remis simptomele. Administrarea de antibiotice reduce la minimum riscul contagiozității.

Scarlatina – căi de transmitere

Scarlatina este o boală contagioasă și se transmite în sens orizontal, de la persoana infectată cu Streptococcus pyogenes la persoana sănătoasă, prin:

Contactul cu fluide ale persoanei infectate (salivă, mucus);
Tuse, strănut:
Prin picăturile Flügge (picături foarte mici eliminate în momentul vorbirii și respirației);
Rar, prin contactul cu leziunile cutanate provocate de scarlatină.

De obicei, administrarea de antibiotice face ca simptomele scarlatinei să dispară în câteva zile. Mai mult decât atât, persoanele care iau antibiotice nu mai sunt contagioase după 24-48 de ore, față de persoanele care au trecut prin boală, nu mai au simptome, dar care pot fi contagioase și la câteva săptămâni după infecție.

Scarlatina – simptome

Simptomele asociate apar în mod obișnuit la 1-3 zile după infecția cu Streptococcus pyogenes. Scarlatina poate provoca următoarele simptome:

Dureri în gât;
Febră (cu debut brusc, frecvent peste 38°C) și frisoane;
Amigdalită acută, cu amigdale hiperemice, tumefiate, cu sau fără prezență de puroi;
Umflarea ganglionilor limfatici de la nivelul gâtului;
Dureri în momentul înghițirii;
Vărsături;
Eritemul caracteristic, sub forma de pete mici, roșii, plate, care progresiv devin mai mari și se localizează inițial la nivelul toracelui;
Frecvent, erupția cutanată este vizibilă în special în zona inghinală și axilară;
Dureri de stomac, în special la copiii mici;
Limba are un aspect caracteristic, prezentând în față inițial un depozit alb-cenușiu, care mai apoi se descuamează și, în momentul în care începe refacerea mucoasei, devine lucioasă și de culoare roșu închis (așa-numita „limba de pisică” sau „limba lăcuită”).

Rănile și arsurile infectate cu Streptococcus pyogenes pot provoca, de asemenea, scarlatină. S-a constatat faptul că faringita streptococică este responsabilă de până la 15-30% dintre cazurile clinice de faringită, la copiii cu vârste cuprinse între 5-15 ani. La adulți, rata este de 5-15% și, de asemenea, scarlatina afectează în egală măsură femeile și bărbații. Multe studii au observat o corelație directă între creșterea numărului de cazuri de scarlatină raportate și începerea anului școlar sau scăderea temperaturilor (toamna, iarna).

Scarlatina – diagnostic

Diagnosticul pentru scarlatină își propune identificarea infecției streptococice, cu posibilitatea de a elabora cât mai rapid tratamentul medicamentos. Pe lângă examenul fizic, când se observă simptomele evidente și în special a faringitei în asociere cu erupția cutanată cu aspect specific, se pot efectua teste speciale de laborator:

Testul de depistare a antigenului streptocococului beta-hemolitic de grupa A;
Exsudatul faringian, urmat de cultivarea în laborator a microorganismului.

Diagnosticul este relativ ușor de pus, urmându-se o serie de criterii pentru a se exclude celelalte afecțiuni cu simptome asemănătoare. Aspectul leziunilor cutanate, în asociere cu alte simptome și semne, se consideră a fi criteriul cel mai relevant în punerea diagnosticului diferențial, chiar dacă mulți practicieni clinici solicită teste suplimentare pentru a avea certitudinea acestui lucru.

Scarlatina – tratament

Din moment ce scarlatina reprezintă o infecție de natură bacteriană, tratamentul de primă linie este reprezentat de antibiotice: penicila sau amoxicilina. În caz de alergie la penicilină, se poate folosi și clindamicină, eritromicină sau o cefalosporină de generația I. În comparație cu secolul al XX-lea, când mortalitatea era de aproximativ 30%, utilizarea și dezvoltarea antibioticelor și elaborarea protocoalelor de diagnostic a îmbunătățit semnificativ prognosticul bolii. Pe de altă parte, tratamentul pentru scarlatină poate viza și ameliorarea simptomelor, pe măsură ce cauza (bacteria) va fi neutralizată și distrusă cu ajutorul antibioticului administrat.

Pentru a preveni infecția cu Streptococcus pyogenes, este important să se respecte normele de igienă, spălarea pe mâini cu apă și săpun, evitarea împărțirii alimentelor, a ustensilelor folosite pentru mâncat, a sticlei cu apă. Cu toate acestea, frecvent se formează focare sporadice în școli, grădinițe și centre de zi, deoarece este îndeajuns ca o singură să fie purtătoare. Cu toate acestea, fiind o boală a copilăriei, scarlatina este frecventă în rândul copiilor, în ziua de astăzi având un prognostic mult mai favorabil față de acum câțiva zeci de ani.

Scarlatina – posibile complicații

În secolul al XX-lea, scarlatina a fost o boală care frecvent ducea la complicații majore și chiar la deces în rândul copiilor. Astăzi, scarlatina este considerată a fi o boală relativ ușoară, în mare parte datorită accesului imediat la antibiotice și servicii medicale. Totuși, există și complicații asociate cazurilor de scarlatină netratată sau necorespunzător gestionată. Acestea se împart mai ales în două tipuri: supurative și nesupurative.

Complicații supurative

Rezultă dintr-o agravare, extindere sau răspândire a zonei inițiale de infecție:

Abcesul peritonsilar (faringian);
Sinuzita, otita medie;
Fasciita necrozantă;
Meningita sau abcesul cerebral;
Bacteremia streptococică;
Tromboflebita septică a venei jugulare;
Pneumonia, pericardita, otomastoidita;

Complicații nesupurative

În mod obișnuit, acestea sunt mediate printr-un răspuns imun, după ce infecția inițială a dispărut și simptomele s-au ameliorat:

Reumatismul articular acut, artrita reactivă poststreptococică;
Sindromul de șoc toxic streptococic;
Glomerulonefrita acută;
Tulburări neuropsihiatrice autoimune pediatrice asociate cu infecții streptococice.

Aceste complicații au devenit foarte rare în ultimii ani, mai ales datorită eficienței antibioticelor și diagnosticării în timp util. Scarlatina nu mai presupune, în ziua de astăzi, o urgență medicală, putând fi tratată eficient la domiciliu. Cu toate acestea, este foarte important ca tratamentul să fie elaborat sub îndrumarea medicului specialist, doar după stabilirea diagnosticului.