Metodele clinice de examinare a tesuturilor parodontale

Metodele curente de examinare a tesuturilor parodontale in scopul evidentierii bolii parodontale se bazeaza pe evaluarea vizuala si fizica a tesuturilor, folosind una sau mai multe tipuri de examinare. In prezent, majoritatea cazurilor de parodontita cronica la adult pot fi in mod adecvat manageriate folosind metodologia de diagnostic existent, este de dorit diagnosticarea bolii in stadiu incipient si nu cateva luni mai tarziu

Care sunt metodele de examinare

Evaluarea tesutului gingival ( culoarea, forma si aspectul gingiei, consistenta si tonusul, sangerarea, textura, conturul ) in vederea determinarii semnelor de inflamatie gingivala.
Prezenta sangerarii la sondare ( sau de la baza pungii).
Gradul de recesie gingivala.
Sondarea nivelului pungii parodontale, masurarea si determinarea existentei lipsei de atasament.
Sondarea zonei furcatiei la dintii pluriradiculari pentru a determina daca punga parodontala s-a extins interradicular, pozitia, numarul si dimensiunea furcatiilor.
Determinarea gradului de mobilitate al dintilor.
Evaluarea pozitiei dintilor.
Evaluarea restaurarilor existente, pentru a se constata daca si in ce masura contribuie la intretinerea inflamatiei gingivale.
Examinarea radiografica a dintilor si osului alveolar.
Determinarea cantitatii si localizarii depozitelor de placa si tartru.
In evaluarea rezultatelor constatarilor facute, este necesara urmatoarea terminologie necesar aprecierii severitatii si distributiei oricarei afectiuni gasite.

Distributie

1. Localizata- limitata la un singur dinte sau la un grup de dinti;
2. Generalizata- distribuita in majoritatea zonelor sau in toata cavitatea bucala.

Severitate

O evaluare subiectiva a gradului in care boala este prezenta la pacient:
1. incipienta – modificari minore ale normalului;
2. moderata;
3. severa – modificari importante.

Metodele de examinare, evaluarea gingiei

Modificari papilare sau marginale, limitate la papilla interdentara sau papilla marginala sau modificari difuze, implicand intraga gingie atasata si posibil o parte din mucoasa alveolara.

Culoarea- in mod normal, roz, in leziunile periodontale de durata, gingia poate devein fibroasa, mascand modificarile de culoare. Culoarea rosie este asociata semnelor de inflamatie acuta iar culoarea albastrui-purpurie este asociata semnelor de inflamatie cronica;
Forma – cand gingia este inflamata, ea tinde sa se umfle si sa se largeasca, pot aparea distructii gingivale,fisuri, recesii, papila interdentara poate sa apara tocita, bulboasa sau crateriforma;
Consistenta si tonusul – gingia sanatoasa este fibroasa si ferm atasata de dinte si osul alveolar. In caz de inflamatie, gingia apare moale, spongioasa, umflata, edematoasa si isi pierde atasamentul la dinte si os. In cazurile de evolutie cronica a leziunilor parodontale, aspectul gingiei este fibros si diagnosticul va trebui confirmat prin observarea altor semne;
Sangerarea – este cel mai bun semn de diagnostic. Cand gingia se inflameaza, datorita contactului cu placa bacteriana, epiteliul gingival ulcereaza si sangereaza din capialrele subiacente. Sangerarea poate fi spontana la trecerea alimentelor sau periutei peste marginile gingivale ori la sondare;
Textura – este cel mai slab semn de diagnostic si, in general trebuie confirmat prin observarea celorlalte elemente de diagnostic. In general, gingia inflamata devine neteda si stralucitoare.

Metodele de examinare sunt subiective

Aceste metode de diagnostic sunt in mod larg descriptive si extrem de subiective, referindu-se in principal la istoricul bolii, dar in ceea ce priveste evolutia bolii parodontale, ele nu ofera prea multe informtii.
Orice sulcus bolnav, cu modificari inflamatorii va sangera la sondare, ceea ce inseamna ca exista deja o punga. Punga poate fi gingivala sau parodontala.

Punga gingivala- apare in gingivite, cand nu s-a produs migrarea apicala a epiteliului jonctional.
Punga parodontala – apare in parodontite, cand inflamatia produce migrarea apicala a epiteliului jonctional si pierderea osoasa. Intre metodele enumerate mai sus, sangerarea la sondare ( “ bleeding on probing”, BOP) pare a fi cea mai buna si cea mai predictiva masura a viitoarei pierderi de atasament.

Metodele de examinare si sangerarea la sondare

Lang NP a demonstrat o acuratete de 20% la BOP in prognozarea unei pierderi de 1 mm atasament dupa o perioada de 2 ani si o acuratete de 5 % pentru pierderea de 2 mm atasament dupa aceasta perioada. Zonele examinate care nu au sangerat nu au pierdut atasament. Sangerarea la sondare este de aceea un semn slab de prevedere a pierderii de atasament si a bolii parodontale ( cu o larga incidenta a rezultatelor fals negative), dar un bun semn de prognostic ( cu o incidenta scazuta a rezultatelor fals positive) al sanatatii parodontale.

Metodele de examinare, importanta scorului BOP < 20%

In practica, s-a demonstrat ca pacientii cu un scor BOP < 20%, au un risc scazut al pierdere a de atasament in anumite zone. Acest scor de < 20% este folosit ca tinta de atins la pacientii pentru care s-a hotarat continuarea programului de terapie. Determinarea clinica a nivelului atasamentului poate incorpora multe surse de eroare.
•    Dimensiunea sondei variaza de la un tip la altul, aceasta ar trebui standardizata, insa in mod current se folosesc sonde cu varful de 0,4-0,5 mm.
•    Materialul din care e confectionata sonda.
•    Plasarea sondei si punctul de referinta.
•    Acuratetea masuratorii.
•    Forta exercitatta asupra sondei.
•    Depozitele subgingivale.
•    Starea tesutului gingival.
•    Forma si alinierea dintilor.

Metodele de examinare, masuratori clinice

Afectarea furcatiilor poate fi detectata atat prin masuratori clinice cat si radiologice, in special la molarii inferiori. La cei superiori, detectare radiologica a afectarii furcatiei este dificila.
Cresterea gradului de mobilitate a dintilor reflecta pierderea progresiva a atasamentului. Aceasta poate surveni in doua moduri: Pierderea osului ca rezultat al procesului inflamator poate duce la scaderea inaltimii totale a procesului alveolar si suportului dintilor sau datorita fortelor excessive aplicate asupra dintilor ceea ce are ca efect resorbtia peretilor alveolari, largirea spatiului ligamentului periodontal si distrugerea fibrelor acestuia. Clinic, rezulta un grad crescut de mobilitate.

Importanta pozitiei corecte a dintilor

Pozitia dintilor poate avea un efect semnificativ asupra osului si asupra anatomiei tesutului moale din jurul unui dinte sau unui grup de dinti cat si asupra abilitatii pacientului de a indeparta placa din zonele respective.
Restaurarile protetice existente pot contribui la retentia de placa in mai multe feluri. Restaurarile supraconturate in vecinatatea gingiei formeaza o nisa in care tinde sa se acumuleze placa si care este dificil de igieniza de catre pacient. Intre restaurare si dinte exista un spatiu in care patrunde placa si de unde este dificil de curatat. Marginile restaurarii depasesc nivelul preparatiei dintelui, indepartarea placii de catre pacient fiind imposibila in acest caz.

Radiografiile conventionale printre metodele de examinare

Radiografiile conventionale prezinta o sensibilitate scazuta ( un numar mare de rezultate fals negative ) dar o specificitate crescuta ( un numar mic de fals positive), din acest motive ele sunt utile numai in detectarea defectelor periodontale. Majoritatea radiografiilor nu inregistreaza pierderea de os alveolar decat atunci cand 30-50 % din osul mineral a fost distrus. Astfel, radiografia nu poate fi folosita in detectarea modificarilor minore ale densitatii osului alveolar. Aceasta trebuie combinata cu masurarea nivelului atasamentului.

Tartrul si placa bacteriana

Nivelul tartrului si al placii bacteriene sau al recesiilor indica susceptibilitatea pacientului la boli distructive iar prezenta factorilor care favorizeaza retentia placii ( restaurari protetice ), precum si starea generala a dentitiei ofera informatii valoroase in vederea viitoarei terapii a pacientului si asupra prognosticului acesteia. De exemplu, un pacient de 46 ani, cu o activitate profesionala stresanta, cu un istoric familial de parodontita, fumator, igiena orala slaba, factori de retentie a placii, prezinta un risc semnificativ crescut de pierdere a dintilor fata de un pacient de 60 de ani, fumator, fara istoric familial de parodontita, in conditiile in care amandoi prezinta riscul pierderii de atasament de 5-6 mm si la fel de motivati in salvarea dintilor.

Concluzii

In prezent, majoritatea cazurilor de parodontita cronica la adult pot fi in mod adecvat manageriate folosind metodologia de diagnostic existent, desi In mod cert, este de dorit diagnosticarea bolii in stadiu incipient si nu cateva luni mai tarziu. Ultima afirmatie se refera la un mod cu totul neprevazut de evolutie a bolii. Este important de precizat ca diagnosticul existent al bolii parodontale este bazat pe descrierea observatiilor clinice si nu pe adevarata patologie a a fiecarui proces in parte .Bazandu-ne pe afirmatia ca evolutia bolii parodontale este incerta, un model de diagnostic ar fi de dorit in viitor. Succesul oricarui tratament al bolii periodontal depinde de acuratetea diagnosticului initial si, desi procedurile de diagnostic au evoluat in ultimele decenii, sunt inca multe cercetari de facut in acest domeniu.

Pentru ABONAMENTE și CREDITE DE SPECIALITATE click AICI!

Referinte bibliografice:

Anna Matsuishi Pattison, Gordon L. Pattison – Periodontal Instrumentation;
I.L.C. Chapple _ Periodontal disease diagnosis: current status and future developments;
Edward S. cohen – Atlas of Cosmetic and Reconstructive Periodontal Surgery.