Organizarea programelor de kinetoterapie

Pentru realizarea unui program complet de kinetoterapie este necesara, in primul rand, evaluarea – o parte integranta a  kinetoterapiei. Exercitiile fizice medicale cuprind tehnici kinetice si anakinetice ca mijloace de baza in asistenta medicala a omului sanatos, dar si a omului bolnav. Scopul principal al acestor exercitii fizice medicale  consta in mentinerea formei fizice si reducerea unor deficite functionale. Exercitiul fizic medical se bazeaza pe functia normala a corpului, pe modelul miscarilor fiziologice si al atitudinii. Exista trei forme de exercitii fizice medicale: cele profilactice – de prevenire a unor stari patologice, cele terapeutice si exercitiile fizice medicale de recuperare medicala.

Exercitiile fizice medicale profilactice

Exercitiile fizice medicale profilactice cuprind totalitatea  metodelor si mijloacelor kinetologice utilizate pentru a preveni starea de boala prin mentinerea si intarirea starii de sanatate. Acest tip de profilaxie este considerata profilaxia primara sau de gradul I. Mai exista si exercitiile utilizate pentru prevenirea agravarii sau aparitiei complicatiilor unor boli cronice care se constituie in profilaxia secundara.

Exercitiile fizice medicale de recuperare reprezinta principala ramura a asistentei de recuperare functionala si este aplicata in intreg domeniul deficitului functional al unor boli cronice (in special ale aparatelor locomotor si cardiorespirator).

In ceea ce priveste aceste trei ramuri ale exercitiilor fizice medicale, nu exista deosebiri semnificative  intre tehnicile lor. De obicei, tehnicile de aplicare ale acestor exercitii  pot sa predomine in unul sau altul dintre aceste tipuri de asistenta, pot sa se combine in mod mai mult sau mai putin diferentiat sau sa ramâna neschimbate.

Obiectivele in kinetoterapie

Principiile de aplicare ale exercitiilor fizice medicale au la baza anumite obiective care trebuie urmarite. Obiectivele principale sunt: – relaxarea, corectarea posturii si aliniamentului corpului, cresterea mobilitatii articulare, cresterea fortei musculare, cresterea rezistentei musculare, coordonarea-controlul si echilibrul, antrenarea la efort, reeducarea respiratorie, reeducarea sensibilitatii.

Toate acestea se realizeaza prin intermediul unor tehnici si metode.

Relaxarea: poate fi generala sau partiala (a unui segment) a unui grup muscular sau muschi.

Corectarea posturii si aliniamentului corpului utilizeaza ca si tehnici postura corectata/hipercorectat, mentinuta prin diverse metode de fixare, miscari pasive, acive asistate (activo-pasive) si active, contractii izometrice, diverse tehnici de facilitare proprioceptiva.

Cresterea mobilitatii articulare se realizeaza prin mai multe metode si in functie de patologia care determina limitarea mobilitatii articulare, si anume: daca mobilitatea articulara este determinata de redori ce necesita  “intinderea tesuturilor”, se vor utiliza intinderi prin posturi corective (libere, liber ajutate, fixate). Sunt indicate pozitiile seriate fixate in orteze amovibile care se schimba pe masura ce se câstiga prin exercitiu noi unghiuri de miscare articulara. ~ntinderea se poate realiza si prin mobilizare pasiva – se lucreaza cu tehnica pasiv-activa pe principiul durerii care ghideaza “dozajul”.

Daca la un anumit punct apare durerea, se va continua miscarea pentru cateva grade. Intinderea prin mobilizare activa si activa asistata se realizeaza prin hidrokinetoterapie, scripetoterapie, terapie ocupationala. De asemenea, exista redori care necesita scaderea hipertoniei musculare si utilizeaza ca si metode metoda Bobath pentru inhibarea activitatii neuronale responsabile de producerea spasticitatii, iar ca si tehnici utilizeaza tehnici kinetice de neuroproprioceptie cu rol inhibitor pe tonusul muscular si de crestere a mobilitatii articulare cum ar fi: initierea ritmica, relaxare-opunere, relaxare-contractie, stabilizarea ritmica, rotatia ritmica.

Se mai utilizeaza si stimulari senzitive cu efect de scadere a tonusului muscular general, stimulari senzitive cu efect de scadere a tonusului muscular local: vibratia antagosnitului, intinderea prelungita, presiunea pe tendoane, stimul termal, atingerea usoara, semnal vizual si verbal.

Cresterea fortei musculare

Cresterea fortei musculare  nu inseamna neaparat si hipertrofia musculara, dar reciproca este valabila. Cresterea fortei musculare se realizeaza prin contractie izotonica contra unei rezistente care nu blocheaza excursia miscarii.Cel mai utilizat tip de efort muscular pentru cresterea fortei musculare si obtinerea hipertrofiei este miscarea izotonica cu rezistenta care este superioara miscarii izometrice – cu rol de asemenea important in atingerea acestui obiectiv. Contractia izometrica trebuie sa realizeze minimum 35% din tensiunea maxima musculara si ca durata sa nu depaseasca 12 secunde (in patologie, se utilizeaza contractie izometrica cu durata de 3-5-6 secunde).

Capacitatea de a genera forta musculara se realizeaza in ordine prin contractie excentrica, contractie izometrica, contractie concentrica. Contractia izokinetica este o contractie dinamica, dar viteza miscarii este regulata, astfel incat rezistenta sa fie in raport cu forta aplicata in orice moment al amplitudinii unei miscari. ~n situatiile deficitelor mari de forta musculara (de cauza neurologica) cu forte musculare de 0, 1, 2 si chiar 3, se utilizeaza alte exercitii la care apoi se adauga progresiv izometrie si rezistentele. Aceste exercitii sunt reprezentate de:  posturi declansatoare de reflexe tonice, tehnici de facilitare pentru intarirea musculaturii, elemente facilitatorii de crestere a raspunsului motor (intindere rapida, tractiunea, telescoparea, vibratia, periajul etc).

Cresterea rezistentei musculare

Rezistenta este capacitatea de a sustine un efort (capacitatea muschiului de a sustine o contractie). Tehnicile de crestere a rezistentei musculare sunt aceleasi ca cele din cadrul cresterii fortei musculare, intre ele exista o relatie directa. Principiul pentru cresterea rezistentei este cresterea duratei antrenamentului (se lucreaza de obicei la intensitati mai joase de efort, dar prelungite in timp).

Cresterea coordonarii, controlului si echilibrului

Dezvoltarea coordonarii inseamna o crestere a preciziei miscarii si determina aparitia deprinderilor motrice ce au la baza engramele motorii. Ca si tehnici sunt utilizate mobilizarile poliarticulare (triple flexii, triple extensii), exercitii Frenkel care urmaresc coordonarea miscarilor membrului inferior din decubit, sezand si ortostatism. Acestea cresc controlul proprioceptiv al MI in diverse tulburari neurologice.

Antrenarea la efort este un obiectiv deosebit de important, deoarece lipsa efortului fizic impus de boala determina o serie de perturbari functionale ale intregului organism si in special dezadaptari metabolice, cardiorespiratorii, musculare.

Metodele antrenamentului la efort sunt variate, cele mai comune sunt: mersul – cel mai recomandat pentru initierea antrenamentului la efort, activitatile de autoingrijire si casnice, urcatul scarilor si pantelor, bicicleta ergometrica si covorul rulant, alergarea, inotul, terapia ocupationala, sportul terapeutic si munca.

Organizarea programelor de kinetoterapie

Organizarea programelor de kinetoterapie de recuperare terapeutica se realizeaza in functie de patologia pe care o avem de tratat, de deficitul functional al pacientului si de principalele complicatii si agravari posibile ale unor boli cronice.

Pentru realizarea unui program kinetoterapeutic complet este necesara, in primul rand, evaluarea – care este parte integranta a  kinetoterapiei. Astfel, evaluarea precizeaza:

• starea de sanatate sau de boala;
• gradul in care o functie sau un organ depasesc limita normalului;
• cum evolueaza in timp o stare patologica;
• cum raspunde o disfunctie la un tratament;
• capacitatea de munca sau de autoingrijire.

Cele de mai sus fac parte din evaluarea medicala, la acestea se vor adauga evaluarea kinetoterapeutului pentru efectuarea unui program kinetic de lucru, deoarece evaluarea stabileste:

• obiectivele programului;
• tehnicile si metodele care vor fi utilizate;
• prioritatile de lucru;
• durata programelor;
• eficienta programului aplicat;
• necesitatea modificarilor in programul kinetic.

Pentru evaluare este necesara efectuarea unei testari clinice musculoarticulare. Cunoasterea gradului de miscare a unei articulatii sau a valorii fortei unui muschi este absolut necesara pentru a putea stabili un diagnostic functional in cadrul bolilor care afecteaza aparatul locomotor. Testarea clinica musculoarticulara reprezinta modalitatea de apreciere calitativa si cantitativa a capacitatii de miscare a sistemului mioarticular. Tehnica de analiza a gradului de mobilitate articulara se numeste “bilant articular” sau “testing articular”, iar analiza fortei diverselor grupe musculare este denumita “bilant muscular” sau “testing muscular”.

Aceste bilanturi clinice sunt analitice, ele cercetand fiecare muschi, articulatie in parte. Exista si bilanturi globale in clinica ce se bazeaza pe aprecieri globale bazate pe gestica si activitatea vietii obisnuite sau pe gestica din timpul desfasurarii anumitor munci. Bilanturile globale sunt tot mai apreciate in ultima vreme deoarece sunt foarte folositoare in special la pacientii cu incapacitati functionale importante, pentru alcatuirea obiectivelor de etapa ale programelor de recuperare functionala.

Pentru ABONAMENTE și CREDITE DE SPECIALITATE click AICI!

Studiul bolii in programele de kinetoterapie

Un rol important in realizarea unui program de kinetoterapie o are si studiul bolii respective sub toate aspectele ei: factori de risc, factori declansatori si cei agravanti, mecanismele fiziopatologice care stau la baza semnelor bolii, tabloul clinic al bolii, modalitatile de evolutie (complicatii, sechele, caile de vindecare – ameliorare), principiile terapeutice, modalitatile de actiune ale kinetoterapiei asupra bolii (indicatii, contraindicatii, incidente posibile).

Aplicarea planului de lucru implica insa obligatoriu si reevaluarea adica:

• aprecierea progresului obiectivelor propuse la termenele stabilite;
• modificarea acestor obiective si termene cand este necesar;
• schimbarea metodelor utilizate sau adaugarea unora noi.

Programul kinetoterapic se va opri cand:

• scopurile propuse au fost atinse;
• s-a obtinut un platou al rezultatelor pozitive de la care nu se mai constata niciun progres;
• continuarea programului nu mai este posibila din cauza aparitiei unor complicatii;
• continuarea exercitiilor fizice medicale la domiciliu;
• intreruperea programului este ceruta de pacient sau de familie.

In toate aceste situatii, se va face incheierea programului cu evaluarea finala, concluziile si indicatiile de viitor.

Bibliografie:

1. Kinesiologie stiinta miscarii – T.Sbenghe, Ed Medicala, Bucuresti 2005;
2. Kinetologie profilactica, terapeutica si de recuperare – T.Sbenghe, Editura medicala, Bucuresti,1987;
3. Kinetoterapie/Phisiotherapy – V.Marcu, M.Dan, Editura Universitatii Oradea, 2006;
4. Warburton, D. E., et al. (2001). „The effects of changes in musculoskeletal fitness on health”.

Dr. Alin Popescu

medic primar medicină sportivă
secretar general S.Ro.M.S., manager medical F.R. Rugby