Tulburarea de stres posttraumatic

Rezumat:

Tulburarea de stres posttraumatic apare după ce o persoană este expusă unui eveniment traumatizant major, cum ar fi agresiunea sexuală, războiul, accidentele rutiere sau alte amenințări la adresa vieții sau integrității fizice. Simptomele pot include gânduri, sentimente sau coșmaruri legate de evenimentul în cauză, de suferința psihică sau fizică cu privire la indicii legate de diverse traume, încercări de a evita amintirile legate de trauma inițială sau de alte evenimente asociate, modificări ale modului în care o persoană reacționează, și o creștere a răspunsului fizic și biochimic în ceea ce privește expunerea la un factor stresor.

Cuvinte-cheie: stres posttraumatic, suferință psihică, traumă

Abstract:

Posttraumatic stress disorder occurs after a person is exposed to a major traumatic event such as sexual assault, war, road accidents or other threats for life or physical integrity. Symptoms may include thoughts, feelings or nightmares related to the event in question, mental or physical suffering about signs of various traumas, attempts to avoid memories of initial trauma or other associated events, changes in the way a person reacts, and an increase in physical and biochemical response to exposure to a stress factor.

Keywords: posttraumatic stress, mental suffering, trauma

Cuprins articol

1. Introducere
2. Grupuri cu risc
3. Forme de tratament
4. Bibliografie

Introducere

Pentru a putea vorbi despre o tulburare, simptomele trebuie să persiste mai mult de o lună după eveniment [1]. Copiii mici sunt mai puțin susceptibili la a prezenta o astfel de tulburare, dar își pot exprima amintirile prin joc [1]. O persoană cu tulburare de stres posttraumatic prezintă un risc mai mare de sinucidere și autovătămare intenționată [2].

Majoritatea persoanelor care au prezentat un eveniment traumatic nu vor dezvolta tulburare de stres posttraumatic [2]. Persoanele care suferă de traume interpersonale (de exemplu agresiune sexuală sau abuz asupra copilului) au mai multe șanse de a dezvolta tulburare de stres posttraumatic, în comparație cu persoanele care suferă traume non-personale, cum ar fi accidentele și dezastrele naturale [1]. Aproximativ jumătate dintre oameni dezvoltă tulburare de stres posttraumatic, dacă au fost agresați sexual [2]. Copiii sunt mai puțin vulnerabili decât adulții să dezvolte tulburare de stres posttraumatic, mai ales dacă au sub 10 ani [1]. Diagnosticul se bazează pe prezența unor simptome specifice după un eveniment traumatic [2].

Prevenirea poate fi posibilă atunci când terapia vizează pacienții cu simptome precoce, dar nu este eficientă în cazul tuturor indivizilor, indiferent dacă simptomele sunt prezente sau nu [2]. Principalele tratamente pentru persoanele cu tulburare de stres posttraumatic sunt consilierea și medicația [3]. Mai multe tipuri de psihoterapii pot fi utile [5]. Acest lucru se poate realiza fie ca psihoterapie individuală, fie ca psihoterapie de grup [3]. Antidepresivele de tip inhibitor selectiv al recaptării serotoninei sunt medicamentele de primă linie pentru tulburarea de stres posttraumatic și au ca rezultat beneficii la aproximativ jumătate din populație [4]. Aceste beneficii sunt mai mici decât cele observate în cazul psihoterapiei [2]. Nu este clar dacă utilizarea medicamentelor și a psihoterapiei împreună are un beneficiu cumulativ [2,6]. Alte medicamente nu au dovezi suficiente pentru a susține utilizarea, iar în cazul benzodiazepinelor, acestea pot agrava simptomatologia [7].

Grupuri cu risc

Grupurile considerate cu risc includ personalul militar, victimele dezastrelor naturale, supraviețuitorii lagărului de concentrare și victimele crimelor violente. Persoanele cu ocupații care le expun la violență (cum ar fi soldații) sau la dezastre (cum ar fi angajații în serviciul de urgență) sunt, de asemenea, în pericol [8]. Alte ocupații care prezintă un risc mai mare includ ofițerii de poliție, pompierii, personalul de pe ambulanțe, profesioniștii în domeniul sănătății, șoferii, scafandrii, jurnaliștii și marinarii, pe lângă persoanele care lucrează în bănci, în oficiile poștale sau în magazine.

Mărimea hipocampului este invers proporțională cu frecvența tulburărilor de stres posttraumatic și succesul tratamentului; cu cât hipocampul este mai mic, cu atât riscul de a dezvolta tulburare de stres posttraumatic este mai mare [9]. Cei mai importanți factori de risc sunt antecedentele de traumă majoră, violență domestică, violul (una din două victime ale unei agresiuni sexuale va dezvolta această tulburare), traumele de război, decesul neașteptat al unei persoane apropiate, amenințarea asupra vieții sau integrității corporale, traumele legate de sarcină [1].

Există dovezi care arată că probabilitatea de dezvoltare a tulburării de stres posttraumatic are o componentă ereditară. Aproximativ 30% din patologie este cauzată de factori genetici [10]. Există dovezi că persoanele cu un hipocampus mai mic sunt mai susceptibile la a dezvolta tulburare de stres posttraumatic în urma unui eveniment traumatic. De asemenea, cercetările au constatat că tulburarea are multe elemente genetice comune cu alte tulburări psihiatrice. Panica și tulburările de anxietate generalizată și tulburarea de stres posttraumatic au comun în jur de 60% din varietatea genetică. Alcoolul, nicotina și dependența de droguri au mai mult de 40% de caractere genetice comune [10].

S-au identificat mai mulți indicatori biologici care au legătură cu dezvoltarea ulterioară a tulburării de stres posttraumatic. Au fost identificate răspunsuri ridicate de activitate la nivelul hipocampusului și un volum hipocampal mai mic al biomarkerilor care demonstrează riscul crescut de a dezvolta tulburarea de stres posttraumatic [6]. În plus, un studiu a constatat că soldații ale căror leucocite aveau un număr mai mare de receptori glucocorticoizi au fost mai predispuși la dezvoltarea tulburării de stres posttraumatic după ce au suferit traume.

Conform DSM (Manualul de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale), sindromul de stres posttraumatic este caracterizat în principal prin expunerea unui individ la un eveniment catastrofic, traumatic, care depăsește capacitatea acestuia de a face față situației traumatice. Se precizează în fiecare dintre criteriile de diagnostic, că un eveniment advers, catastrofic, precede această tulburare [1]. Dacă DSM-IV includea sindromul de stres posttraumatic în cadrul sindromului de anxietate, DSM-5 include această tulburare în categoria tulburărilor legate de traumă și alți agenți de stres (Trauma and Stressor Related Disorders). Din această categorie fac parte tulburările în care un eveniment advers, de natură traumatică sau nu, precede tulburarea psihică [1].

Conform DSM-5 criteriile sintetice de diagnostic sunt următoarele [1]:

Criteriul A (un element obligatoriu) – persoana a fost expusă la moarte, amenințarea cu moartea, rănirea gravă sau reală, violență sexuală reală sau amenințare, după cum urmează:

• expunere directă;
• martor la traumă;
• un prieten apropiat sau o rudă a fost expusă unei traume din criteriu;
• expunerea indirectă la detaliile aversive ale traumei, de obicei în cursul îndatoririlor profesionale (de exemplu pompierii, paramedicii, medicii).

Criteriul B (un element obligatoriu) – evenimentul traumatic este reexperimentat, în felul următor:

• gânduri intruzive;
• coşmaruri;
• flashback-uri;
• tulburări emoționale după expunerea la mementouri traumatice;
• reactivitatea fizică după expunerea la mementouri traumatice.

Criteriul C (un element obligatoriu) – evitarea stimulilor legați de traume după evenimentul traumatic inițial, în modul următor:

• • gânduri sau sentimente legate de evenimente traumatice;
  • rememorări legate de evenimente traumatice.