Fluorul: argumente pro si contra

FLUORUL (F) ramane deocamdata singurul element mineral unanim corelat cu rezistenta la carie a dintilor chiar daca sunt pareri ca si alti ioni ar fi capabili sa influenteze aceasta rezistenta, cum ar fi: molibdenul sau manganul in sens pozitiv iar seleniul in sens negativ. Se cunoaste ca fluorul este un element nemetalic cu cel mai pronuntat caracter electronegativ, situat in grupa a VII-a principala a sistemului periodic.

Aportul fluorului in organism se realizeaza pe doua cai principale: prin apa potabila si prin alimente.

Apa este sursa cea mai importanta pentru oameni si animale. In apa, fluorul se gaseste sub forma de fluoruri dizolvate sau in suspensie. Apa potabila are un continut variabil de fluor in functie de adancimea panzei freatice exploatate, cat si in raport cu zona de relief din care provine. Continutul in fluor al apelor de suprafata este redus (sub 1 ppm) in comparatie cu apele intermediare si profunde ce pot contine uneori cantitati foarte mari (50-95 ppm). Apa de mare contine 0,8 – 1,4 ppm fluor. La noi in tara, continutul mediu al apelor potabile variaza intre 0,14 – 0,70 ppm.

In alimente, fluorul se gaseste in cantitati mici: 0,22 ppm in lapte; 1,62 ppm in branza; 0,2 – 2,2 ppm in carne; 0,1 – 0,7 ppm in cereale si ceva mai mult in frunzele de ceai negru (97 ppm), pestele marin (27 ppm). Asadar, prin aportul alimentar, in tarile europene se asigura numai 0,2 – 0,5 ppm de fluor pe zi.

Absorbtia. Fluorul ingerat este absorbit si metabolizat sub forma de anion fluorura. Fluorurile solubile sunt complet absorbite in intestine, dar in combinatie cu alimentele ce contin saruri de Ca, Mg sau Al, absorbtia se diminueaza la 80% prin faptul ca se formeaza saruri de Fl greu solubile. Odata absorbit, este distribuit in tot organismul. Concentratia in plasma sangvina se mentine prin mecanisme homeostatice la valoarea de 0,14 – 0,19 ppm si poate ajunge pana la valori mari (5,4 ppm) in apa potabila. In tesuturile moi, concentratia fluorului este constanta la valori mici.

Cea mai mare cantitate de fluor se gaseste in oase si dinti datorita afinitatii sale deosebite fata de fosfatul de calciu. Aproape 50% din fluorurile ingerate sunt incorporate in tesuturile calcificate prin substituirea unor ioni sau grupe de ioni din hidroxilapatita, fara a-i modifica structura cristalina, sau prin inserarea ionilor de fluor in retea in timpul cresterii cristalelor, procese care se desfasoara la intensitate maxima in perioada osteo- si odontogenezei.

Cantitatea de fluor fixata in tesuturile dure este dependenta de varsta si de cantitatea ingerata zilnic:

– in perioada de crestere, se retine 95% la copiii mici si 50% la ceilalti copii si adolescenti;
– la adulti, se constitue un echilibru intre fluorul ingerat si cel eliminat;
– in conditiile in care aportul este diminuat, se produce, pentru o scurta perioada, un bilant negativ, apoi acesta se egalizeaza la valoarea redusa.

In retinerea fluorului de catre dinti se disting 3 faze:

1. In cursul organogenezei si mineralizarii, captarea fluorului este maxima.
2. In stadiul de maturare preeruptiva, fluorul este captat in zonele periferice ale dentinei (intern) si smaltului (extern).
3. Posteruptiv, dentina nou formata beneficiaza de fluorul sangvin, dar la nivelul smaltului captarea fluorului preluat din lichidul bucal se face numai la suprafata pe o adancime de 100 – 200 microni.

Prin aceste mecanisme, in smalt (ca de altfel si in dentina) se constituie o distributie inegala – o concentratie de 10 ori mai mare la suprafata comparativ cu jonctiunea amelo-dentinara, straturile superficiale captand noi cantitati de fluor in raport cu varsta.

Argumente Pro

In perioada de mineralizare a dintilor, prezenta fluorului are consecinte in structura unui smalt mai rezistent la atacul acid.

La intrebarea “Este necesar sa se administreze fluor suplimentar si de ce?”, explicatia stiintifica consta in substituirea partiala a ionilor hidroxil din carbohidroxilapatita cu formarea unor cristale de fluorapatita, care este mai rezistenta la acizi in comparatie cu hidroxilapatita in a carei compozitie intra calciul. Chiar daca acest proces nu se realizeaza decat in 10% din masa smaltului, el influenteaza si celelalte cristale de apatita, ce se formeaza prin indepartarea ionilor de citrat si carbonat care perturba cristalizarea. Prezenta ionilor de fluor in procesul de epitaxie creste viteza de hidrolizare asigurand formarea cristalelor de apatita.

In perioada de maturare preeruptiva, ionii de fluor care se gasesc in lichidele interstitiale peridentare pot actiona la suprafata smaltului. Astfel, la concentratii reduse (1 ppm), ionii de fluor patrund in straturile superficiale ale smaltului si formeaza fluorapatita pana la adancimi de 100-200 microni, iar la concentratii mari, reactia fluorului absorbit pe suprafata cristalelor de hidroxilapatita conduce la formarea fluorurii de calciu ce se depune ca un strat insolubil pe suprafata cristalelor.

Dupa eruptia dintilor, in timpul perioadei de maturare posteruptiva, dar si in tot restul vietii, fluorul prezent in lichidul bucal actioneaza cariostatic prin:
– formarea cristalelor de fluorapatita la suprafata smaltului avand efect profilactic;
– formarea unor precipitate de fluorura de calciu atat ca un film subtire la suprafata cristalelor de apatita, cat si sub forma globulara;
– concentrarea fluorului in interiorul placii bacteriene (cca 70 ppm la adultii care nu consuma apa fluorurata);
– prezenta ionilor de fluor pe suprafata smaltului reduce tensiunea superficiala inhiband aderenta microbiana;
–  fluorul care se acumuleaza in placa bacteriana inhiba cresterea microorganismelor acidogene;
– in prezenta fluorului, remineralizarea microleziunilor de la suprafata smaltului produse prin actiunea de scurta durata a placii bacteriene se realizeaza prin formarea de cristale de fluorapatita.

Prevenirea cariei dentare prin administrarea de fluor reprezinta modalitatea prin care s-au obtinut rezultate importante. Fluorul se poate administra pe cale generala sau aplicatii topice. Consumul unei ape fluorizate contribuie la imbogatirea lichidului bucal cu ioni de fluor, iar folosirea topica a solutiilor si gelurilor prin inghitirea lichidului bucal, care inca le contine, aduce si un adaos in aportul general.

Fluorul participa si la asimilarea fierului, intervine in cresterea unghiilor si a parului, participa la metabolizarea fosforului si a calciului, provoaca eliminarea metalelor grele din organism si participa in procesul de hemostaza. Fluorul il asimilam, in primul rand, din apa intr-un procent de 60-70%. Un continut ridicat de fluor se regaseste in pestele oceanic si in ceaiul negru.

O sinteza a 95 de studii din 20 de tari, realizate in conditii diferite privind eficacitatea prevenirii cariei dentare la copii prin fluorizarea apei, arata o reducere cu peste 40% a cariilor dintilor permanenti. (Naylor si Murray – 1976) Pentru adulti si varstnici, rezidenta intr-o zona cu apa fluorurata este aproape la fel de benefica.

In ultimii ani, s-a renuntat la schemele de tratament preventiv bazate pe ingerarea comprimatelor de fluor. Aplicatiile topice prin fluorizare locala profesionala cu fluorura de sodiu 2% de 2 – 4 ori/an, gelurile cu fluor, lacurile cu fluor reusesc sa determine o reducere a proceselor carioase intre 20 – 40%. Aplicatiile topice prin ionoforeza reprezinta una dintre cele mai eficiente metode de prevenire prin aplicatii topice de fluor sub actiunea unui curent de joasa tensiune, insa este o metoda de tratament mai scumpa.

De asemenea, fluorizarile locale personale se pot efectua cu ajutorul pastelor de dinti fluorurate sau al apelor de gura cu continut ridicat de fluor.
Pentru obtinerea efectului cariostatic, este necesar un aport minim de 1,3 mg de fluor zilnic pe cale generala.

Toxicitatea fluorului (impropriu spus argument contra)

Desi se regaseste in alimentatia noastra zilnica, fluorul este un element chimic toxic. Excesul de fluor determina aparitia fluorozei dentare, insotita de discromii (pete de culoare alba pana la maro), iar in unele cazuri putand ajunge pana la distrofii grave si pierderi de smalt. Excesul de fluor in perioada dezvoltarii duce la dereglarea formarii matricei proteice, ce nu se mai inlocuieste cu cristale de hidroxid, ci se formeaza cristale de fluorid de calciu de culoare inchisa.

Intoxicarea cu fluor poate duce la dereglarea structurii aparatului locomotor, deformarea scheletului osos, exostize osoase, eliminarea din organism a magneziului ce participa la asimilarea calciului, afecteaza functia glandei tiroide si paratiroide si deregleaza procesul metabolic al glucidelor si lipidelor.

S-a descoperit ca excesul de fluor duce la cresterea procentuala a bolnavilor de cancer gastrointestinal si a afectiunilor renale. Copiii mici sunt cei mai predispusi excesului de fluor, deoarece ei il asimileaza cel mai repede, depozitandu-l cu precadere in tesuturi. In zonele puternic industrializate, mai ales din punct de vedere metalurgic, fluorul se gaseste in cantitati foarte mari in apa si sol. Plantele absorb foarte usor fluorul cu ajutorul frunzelor.

Asadar, fluorul in doze atent controlate este un element chimic ce intervine in protectia organismului, in acelasi timp in doze mari avand efecte foarte nocive.

Bibliografie:

1. Dr. Dumitru Oltean, dr. Gabriela Badoi, dr. Marian Cuculescu  –  Stomatologie Preventiva 1996.
2. Corbin S.B – Policy Options For fluoride Use – J Am College of Dentist 1992.

Dr. Realini Lupsa